La câteva luni după ce s-a încheiat mandatul meu de guvernator, în 2011, lumea s-a prăbușit în jurul meu cu un zgomot asurzitor. Asta nu înseamnă că toate lucrurile merseseră nemaipomenit în anii anteriori. După o victorie zdrobitoare — când am fost reales cu o majoritate de 57% în 2006 —, am aprobat politici de mediu care au inspirat întreaga lume și am făcut cea mai mare investiție în infrastructură din istoria Californiei — de care vor beneficia șoferii, studenții și fermierii din California multă vreme după ce eu nu am să mai fiu —, dar în ultimii mei doi ani și jumătate de la Capitoliu, pe care iam petrecut în toiul crizei financiare globale, m-am simțit de parcă eram blocat într-un uscător de haine cu o încărcătură de cărămizi. Primeam lovitură după lovitură din toate direcțiile. În 2008, când a lovit crahul, oamenii au început să-și piardă casele de la o zi la alta, apoi ne-am trezit în cea mai dură recesiune de la marea criză economică, pentru că o mână de bancheri lacomi puseseră pe butuci sistemul financiar.

Într-o zi, California se bucura de o creștere neașteptată de buget care îmi permitea să creez fonduri pentru zile negre. În ziua următoare, faptul că bugetul Californiei era prea strâns legat de Casa Albă ne lăsa cu un deficit de 20 de miliarde de dolari și ne ducea în pragul insolvenței. Am petrecut atâtea ore târzii din noapte închis într-o cameră cu liderii ambelor partide din Congres încercând să găsim soluții pentru a ne îndepărta de marginea prăpastiei, încât mă gândeam că nu mai rămânea decât ca statul să ne declare oficial concubini. Dar oamenii nu voiau să audă nimic din toate acestea. Nu știau decât că le-am redus accesul la servicii și le-am mărit taxele.

Ai putea spune că guvernatorii nu au control asupra unui dezastru financiar global, dar adevărul este că, atunci când economia este pe o pantă ascendentă, oamenii îți atribuie ție meritele, chiar dacă ai prea puțin de-a face cu acest lucru, așa că nu putem să spunem decât că este corect să ți se pună în cârcă vina atunci când economia o ia în jos. Doar că nu e un sentiment plăcut. Să nu mă înțelegi greșit! Eu și echipa mea am avut câteva victorii. Am spulberat sistemul care dăduse partidelor politice practic un drept de veto cu privire la interesele majore ale oamenilor și îi transformase pe politicieni în niște ratați impasibili. Am învins în lupta cu companiile petroliere care încercau să saboteze progresele noastre din domeniul mediului și am avansat pe această cale cu și mai multă îndârjire: am acoperit statul cu energie solară și din alte surse regenerabile și am făcut investiții istorice pentru a fi fruntași pe plan mondial la tehnologia curată. Dar am aflat în acei ani de la sfârșitul primului deceniu al secolului XXI că poți să adopți unele dintre cele mai inovatoare și mai revoluționare politici pe care lea văzut vreodată guvernul unui stat și să simți totuși gustul eșecului total atunci când un alegător te întreabă de ce nu poți să-l ajuți să-și păstreze casa, când un părinte te întreabă de ce ai redus bugetul școlii la care învață copilul lui sau când muncitorii te întreabă de ce au fost disponibilizați.

Aceasta nu a fost, desigur, singura mea experiență legată de eșecul public. Am suferit pierderi uriașe în cariera mea de culturist, am făcut filme care au sfârșit la closet și aceasta nu a fost prima oară când am văzut că popularitatea mea se prăbușește ca indicele Dow Jones Industrial Average. În momentul acela eram încă departe de cea mai neagră situație. Iar lumea mea nu s-a prăbușit din cauza crahului. S-a prăbușit din cauza mea. Mi-am distrus familia. Niciun alt eșec nu m-a făcut să sufăr atât de mult. Nu am de gând să reiau aici acea poveste. Am spus-o altor persoane, iar acestea au spus-o la rândul lor de nenumărate ori. O cunoașteți cu toții. Dacă nu, ați auzit de Google și știți cum să o găsiți. Mi-am făcut destul familia să sufere; și a durat mult până ce am reușit să repar relația cu ai mei; nu am de gând să-i transform în combustibil pentru mașina de bârfe.