Întotdeauna am invidiat puterea de-a uita a anumitor oameni, pentru care trecutul este ca o haină de sezon sau ca nişte pantofi vechi pe care e suficient să-i arunci în fundul dulapului ca să nu mai fie în stare să refacă paşii pierduţi. Eu am avut nenorocul să-mi amintesc totul şi ca totul să-şi amintească de mine. Ţin minte copilăria trăită în frig şi singurătate, cu clipe moarte în care contemplam cenuşiul zilelor şi oglinda aceea neagră ce vrăjea privirea tatei. Nu-mi amintesc de vreun prieten. Pot să invoc chipuri ale copiilor din cartierul La Ribera cu care mă jucam sau mă luam la harţă uneori pe stradă, însă nici unul pe care să-mi doresc să-l salvez de pe tărâmul indiferenţei. Nici unul, mai puţin pe-al Blancăi. Blanca era cu câţiva ani mai mare decât mine. Am cunoscut-o într-o zi de aprilie, în faţa porţii casei mele, pe când mergea de mână cu o servitoare să ia nişte cărţi de la o mică librărie-anticariat aflată vizavi de sala de concerte în construcţie. 

Destinul a vrut ca în ziua aceea librăria să se deschidă abia la ora 12 şi ca fata în casă să ajungă la 11 şi jumătate, trebuind să aştepte o jumătate de ceas în care, fără să bănuiesc, soarta avea să-mi fie pecetluită. Nu aş fi îndrăznit niciodată să-i vorbesc. Veşmintele, parfumul şi purtarea de fetiţă bogată, blindată cu mătăsuri şi dantele nu lăsau nici un dubiu: fiinţa aceea nu făcea parte din lumea mea şi nici eu nu făceam parte din lumea ei. Ne despărţeau câţiva metri de stradă şi kilometri întregi de legi nevăzute. M-am mulţumit să o contemplu aşa cum admiri obiectele expuse într-o vitrină sau în geamul unuia dintre acele magazine ale căror uşi par deschise, deşi ştii că nu le vei trece nicicând pragul. 

M-am gândit adesea că, dacă tata n-ar fi fost atât de ferm în privinţa curăţeniei mele, Blanca nu m-ar fi băgat vreodată în seamă. Tata era de părere că în război văzuse mizerie cât pentru nouă vieţi şi, cu toate că eram săraci lipiţi, m-a învăţat de mic să mă obişnuiesc cu apa îngheţată care ţâşnea când voiam eu din robinetul lavoarului şi cu bucăţelele de săpun ce miroseau a leşie şi îndepărtau până şi regretele. Şi astfel, la cei opt ani recent împliniţi, eu, David Martín, un neica nimeni curăţel, viitor scriitoraş aspirant de mâna a doua, am reuşit să-mi păstrez cumpătul şi să nu-mi feresc privirea când păpuşa aceea de familie bună s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit timid. Tata îmi spusese mereu că în viaţă trebuie să răspunzi cu aceeaşi monedă.

 Chiar dacă el se referea la pumni şi gesturi arogante, am hotărât săi urmez sfatul şi să răspund acelui zâmbet, adăugând şi o uşoară înclinare a capului. Ea s-a apropiat încet şi, privindu-mă din creştet până-n tălpi, mi-a întins mâna – un gest pe care nimeni nu-l mai făcuse faţă de mine – şi mi-a zis: 

— Eu sunt Blanca. Blanca întindea mâna ca domnişoarele din comediile de salon, cu palma în jos şi cu langoarea unei demoazele pariziene. Nu mi-am dat seama că s-ar fi cuvenit să mă înclin şi să i-o sărut uşor, apoi, deodată, Blanca şi-a retras mâna şi a ridicat o sprânceană.