Nimicitorii au venit dinspre deşert. Palmyra îi aştepta: de câţiva ani, răsăritul Imperiului Roman se afla sub teroarea unor hoarde de jefuitori bărboşi, zeloţi înarmaţi doar cu pietre, cu drugi de fier şi cu un simţ de fier al dreptăţii. Atacurile lor erau primitive, brutale şi foarte eficiente. Se deplasau în bande – mai târziu în roiuri de vreo 500 de persoane – şi, când soseau, făceau prăpăd. Ţinteau mai ales templele şi se mişcau iute ca gândul. Măreţele coloane de piatră care dăinuiseră veacuri la rând se prăbuşeau într-o după-amiază; chipurile statuilor care stătuseră în picioare jumătate de mileniu erau mutilate într-o clipă; templele care văzuseră înălţarea Imperiului Roman cădeau într-o singură zi. Totul era foarte violent, dar, fără îndoială, nu lipsit de solemnitate. Zeloţii râdeau în hohote când sfărâmau statuile „demonice“ şi „idolatre“. Drept-credincioşii exultau când dărâmau templele, când distrugeau acoperişurile şi devastau mormintele. Au apărut şi imnuri care imortalizau aceste clipe glorioase.

„Acele lucruri ruşinoase“, cântau pelerinii cu mândrie, „demoni şi idoli, cu toatele au fost doborâte de bunul nostru Mântuitor“ 1 . Zeloşii nu se prea pricep la poezie… În această atmosferă, Templul Atenei din Palmyra 1 era o ţintă evidentă. Splendidul edificiu era un monument sfidător, detestat de toţi dreptcredincioşii: un grandios refuz al monoteismului. Trecând de măreţele sale porţi, lăsând în urmă strălucirea soarelui sirian, aveai nevoie de o vreme ca să-ţi obişnuieşti ochii cu întunericul răcoros de dinăuntru. Simţeai de îndată că aerul era încărcat cu norişori de tămâie, sau poate că era doar lumina care se prelingea din puzderia de opaiţe aduse de credincioşi. Dacă ridicai privirea, puteai zări în licărirea roşiatică impunătoarea figură a Atenei. Graţiosul şi semeţul profil al statuii poate că era departe de frumuseţea celeilalte statui a Atenei, aflată în oraşul ei natal, dar era de îndată recunoscut datorită nasului ei grecesc, drept, pielii translucide de marmură, precum şi gurii ferme, uşor posomorâte.

Mărimea statuii – mai înaltă decât un om obişnuit – pare să fi făcut de asemenea impresie. Dar poate şi mai admirabile decât anvergura fizică a acestei opere de artă erau anvergura infrastructurii imperiale şi ambiţia care aduseseră un asemenea obiect aici. Faima statuii s-a apropiat de a acelora de pe Acropola Atenei, de la mii de mile depărtare. Această statuie a Atenei fusese sculptată întrun atelier aflat la sute de mile depărtare de Palmyra şi transportată apoi cu eforturi şi cheltuieli considerabile. Totul pentru a crea o mică insulă de cultură greco-romană în nisipurile deşertului sirian. Îşi vor fi dat seama nimicitorii de acest lucru când au pătruns în templu? Vor fi fost ei, măcar în treacăt, impresionaţi de rafinamentul unui imperiu care putuse să extragă, să sculpteze şi să transporte marmura pe distanţe atât de mari? Vor fi admirat ei, fie doar pentru o clipă, măiestria care a fost în stare să plăsmuiască astfel de fragede şi ispititoare buze din marmură dură? Se vor fi minunat ei, măcar pentru o secundă, de frumuseţea statuii?