Imperiul Roman a fost un imperiu mediteranean. Chiar dacă Europa a beneficiat cel mai mult de pe urma moştenirii lui, nimănui nu i-ar trece prin minte să-l limiteze la Europa şi să-l asimileze ei. Deşi Egiptul, provinciile Asia şi Africa, pentru a nu le aminti decât pe acestea, erau extraeuropene, ele reprezentau regiuni dintre cele mai prospere şi mai populate din imperiu. A fost nevoie de apariţia Islamului pe scena politică pentru ca proiectul nutrit de Iustinian (483-565) de a reconstitui imperiul în jurul Mediteranei să fie abandonat. În ciuda episodului Cruciadelor, începând din acel moment, malurile de sud şi de nord ale acestei mări interioare aveau să aibă destine diferite. Europa se dovedeşte a fi deopotrivă rezultatul Creştinismului, al marilor migraţii, al ameninţării Islamului şi al Romei. Cu excepţia luptei purtate pe limesul oriental şi pentru apărarea Locurilor Sfinte, această primă Europă, a Creştinătăţii, se concentrează asupra ei înseşi. În Evul Mediu, vreme de şase sau şapte secole, Creştinătatea se organizează şi dă naştere mai degrabă unei civilizaţii decât unei puteri politice, mai degrabă unui nou model de relaţii umane decât unei expansiuni dincolo de graniţele sale. Şi, străbătând o istorie de multe ori dureroasă, Europa creştină, chiar divizată aşa cum a fost între catolicism şi ortodoxie, a dat naştere unei cunoaşteri, unei gândiri, unei culturi, care rămân, chiar şi după cinci secole, adevărata temelie spirituală şi intelectuală pe care se reazemă edificiul european.

Marea aventură europeană, cea care şi-a pus pecetea pe întreaga umanitate, cea care aspira să unifice lumea devenind protagonista „civilizaţiei", a început la sfârşitul secolului al XV-lea.

Iar în această întreprindere, Occidentul Europei avea să joace vreme de cinci secole rolul dominant, în aşa măsură încât se poate spune că el scrie istoria universală, nelăsând celorlalte continente şi civilizaţii decât un rol secundar. Începutul expansiunii europene a fost rodul conjuncturii favorabile reprezentate de întâlnirea dintre progresul tehnic, presiunea demografică, voinţa politică şi evenimente importante precum redescoperirea unei părţi a moştenirii greco-romane sau naşterea statului modern, într-o vreme când creşterea puterii Imperiului Otoman făcea impracticabile drumurile tradiţionale utilizate de europeni către India şi Extremul Orient. Aceste elemente diferite au dat o forţă irezistibilă expansiunii peste mări a Europei, permiţându-i în acelaşi timp să ţină în frâu ameninţarea otomană, mai cu seamă prin victoria de la Lepanto.