Răspundem la e-mailuri de la muncă duminică seara. Citim nenumărate articole despre cum să ne păcălim creierul ca să obținem și mai multă productivitate. Ne tăiem pozele și folosim filtre înainte de a le posta pe rețelele de socializare ca să primim aprecieri. Citim doar primele două paragrafe din articolele pe care le găsim interesante pentru că nu avem timp să le citim în totalitate. Suntem suprasolicitați și prea stresați, suntem constant nesatisfăcuți și ne dorim să atingem o limită care se depărtează mai mult și mai mult. Suntem membri ai cultului eficienței și ne sinucidem cu productivitate. Citatul de la începutul acestei introduceri a fost scris în 1932, la scurt timp după prăbușirea pieței de valori din 1929, care a provocat Marea Criză. „Cultul eficienței“ descris de Russell precedă cel de-al Doilea Război Mondial, nașterea rock-and-rollului, a drepturilor civile și a începutului secolului XXI. Ba chiar mai important, din punctul meu de vedere, a fost descris înainte de apariția internetului, a telefoanelor inteligente și a rețelelor de socializare. Cu alte cuvinte, nu tehnologia a creat acest cult; pur și simplu, s-a adăugat la o cultură deja existentă. Generații întregi ne-am simțit oribil în timp ce am muncit pe brânci. Am tras de noi atât de mult timp, încât am uitat încotro ne îndreptăm și ne-am pierdut capacitatea de a fi relaxați și jucăuși. Iată care este concluzia: suntem singuri, bolnavi și predispuși la sinucidere. În fiecare an, mai iese la iveală un chestionar care ne arată că oamenii sunt mai izolați și mai depresivi decât în anul anterior. E vremea să încetăm să mai privim pasivi cum lucrurile merg în direcția greșită. Este timpul să ne dăm seama ce e în neregulă. Toată viața mea am fost hotărâtă. Acest cuvânt a fost folosit pentru a mă descrie încă din școala primară. Dar hotărât nu este mereu un compliment, mai ales când este folosit pentru a descrie o femeie. Nu este chiar același lucru cu ambițios și are un sens ușor diferit față de termenul agresiv. Sincer, cred că hotărât mi se potrivește destul de bine. Mereu am văzut progresul ca fiind, în mod inerent, virtuos și bun.

Copil fiind, îmi făceam liste lungi cu lucruri de făcut în fiecare zi (am avut un planificator zilnic încă de la frageda vârstă de 12 ani) și mă asiguram că terminam mai multe sarcini decât îmi propuneam zilnic. Când eram la dietă, mă motivam singură, spunându-mi că mâine voi cântări mai puțin decât astăzi, chiar dacă aș fi cântărit mai puțin cu câteva grame. Dacă îmi petreceam după-amiaza uitându-mă la filme la televizor, mă simțeam vinovată. Eram îngrozită că m-ar vedea cineva pe canapea și mi-ar spune că sunt leneșă. Hotărârea mea m-a ajutat să am succes în viață. M-a susținut în viața de părinte singur, în cazul concedierilor sau al accidentărilor. M-am împins singură de la spate să realizez volume incredibile de muncă atât acasă, cât și în carieră. Dar, într-un anumit punct, hotărârea s-a întrepătruns cu spaima: spaima că toată munca și eforturile mele nu vor fi niciodată de ajuns. Într-un final, am avut noroc. Am obținut multe dintre lucrurile pe care mi le- am dorit înainte să împlinesc 40 de ani și am avut timp să mă opresc, să respir puțin și să-mi reexaminez stilul de viață. Cu toate că mereu am fost o persoană hotărâtă, am fost și epuizată, stresată, copleșită. Mi-am asumat lipsa de energie ca fiind un efect advers al faptului că eram un părinte singur, cu mai multe slujbe și bani prea puțini pentru a-mi acoperi toate cheltuielile. Presupunerea mea era că stresul se va termina odată ce voi fi atins stabilitatea financiară. Dar această presupunere, la fel ca multe altele, a fost greșită. Momentul la care am visat atât a venit în urmă cu câțiva ani: am atins nivelul de stabilitate care m-ar fi făcut să mă simt mai mult decât relaxată. Am reușit să îmi achit toate datoriile pe care le aveam.

Am pus deoparte chiar și-o sumă respectabilă și mi-am făcut un cont de pensie. De-abia așteptam nopțile de relaxare și odihnă. M-am așteptat să simt cum scap de povara și de stresul celor 20 de ani de epuizare, dar acea ușurare nu a venit niciodată. Planificatorul meu zilnic (în continuare, o agendă cu pagini de hârtie) era la fel, dacă nu chiar mai plin de sarcini decât fusese înainte să-mi plătesc datoriile. Volumul meu de muncă era la fel de mare cu o singură slujbă, cum fusese și cu patru. Seara eram la fel de epuizată ca întotdeauna. Mi-am dat seama că nu circumstanțele în care mă aflam îmi provocau stres, ci obiceiurile pe care le aveam. În vreme ce lista cu lucruri de făcut la birou se micșora din ce în ce mai mult, găseam noi sarcini care să-mi umple timpul liber. Acasă, am decis, în sfârșit, că am timp să-mi fac singură pâinea și să învăț limba spaniolă. În loc să gătesc aceleași rețete vechi din cartea mea de bucate favorită, am început să caut pe internet mâncăruri noi și exotice care necesitau ore întregi de cumpărături pentru a face rost de toate ingredientele. Am fost de acord să intru în două comitete de consiliere și am ales să încep să scriu pe un blog. Și în fiecare săptămână, vinerea, mă prăbușeam pe canapea și mă gândeam la cum obișnuiam cândva să mă întâlnesc cu prietenii și să ieșim la un pahar, pe când acum chiar nu mai aveam timp pentru asta. Am avut câteva întrebări dure pe care să mi le adresez: De ce? De ce fac asta? De ce face oricare dintre noi asta?