Primul lucru de care deveni conștientă fu mirosul de șampon de hotel, o aromă din Orientul Mijlociu care-i aducea aminte de anason, iar apoi – când deschise ochii – de felul în care lumina de la geam era diferită de lumina din camerele de hotel în care era cazat de obicei echipajul. Soarele de dimineață strălucea desenând o linie subțire din tavan până-n podea, în locul în care draperiile, deși groase, nu se întâlneau, și albind o fâșie de covor. Femeia clipi, nu din cauza luminii, ci a înțepăturilor dureroase din ochi. Avea nevoie de apă, dar i-ar fi trebuit un tsunami ca să poată alunga mahmureala ce o aștepta. Avea nevoie de Advil {1} , dar, din păcate, pastilele roșii pe care le înghițea ca pe bomboanele M&M în astfel de momente erau acum departe de ea. Se aflau în geanta cu medicamente din camera ei de hotel. Din hotelul ei. Și acesta clar nu era hotelul ei. Era al lui. Se întorsese aici? Aparent, da. Era sigură că plecase.

Crezuse că se întorsese la hotelul mult mai modest oferit de compania ei aeriană. Cel puțin acesta fusese planul ei. La urma urmei, avea un avion de prins în dimineața aceasta. Mintea ei începu încet să descifreze întrebările la care trebuia să răspundă când se răsuci în pat, principala întrebare fiind și cea mai banală: cât era ceasul? Se pare că ceasul era pe partea lui, pentru că pe a ei sigur nu era. Pe noptiera ei se aflau telefonul și o scrumieră din porțelan cu bombonele, curmale și trei cubulețe perfecte de rahat turcesc, fiecare pe un bețișor argintiu de mărimea unei scobitori. Timpul conta, pentru că trebuia să fie în holul hotelului corect – al hotelului ei – alături de restul echipajului până la ora unsprezece și un sfert, ca să urce cu toții în mașina care-i ducea la aeroport și apoi în avionul spre Paris. Orice altceva, inclusiv cum avea să-și găsească curajul să-și dea picioarele jos din pat și să se ridice – o sarcină care, având în vedere felul în care se simțea, ar fi necesitat curajul unui gimnast participant la Jocurile Olimpice –, era pe locul doi. Inspiră și expiră încet pe nas, sunetul fiind un șuierat jos, de data aceasta inhalând un miros mai pronunțat decât cel de anason: mirosul sexului. Într-adevăr, camera avea mirosul puternic și de neconfundat de șampon de hotel scump, dar putea să se simtă și pe ea și putea săl simtă și pe el, secrețiile evidente ale nopții anterioare. El era încă acolo, dormind fără să scoată nici măcar un sunet, și avea să-l vadă odată ce se întorcea. Odată ce se ridica în capul oaselor. Of, măcar dacă l-ar fi adus la ea în cameră.

Dar, la cină, bărbatul îi dăduse cheia lui de la cameră, spunându-i că se va întoarce până la nouă și rugând-o să-l aștepte acolo. Așa făcuse. Camera lui era… un apartament.

Era imens, decorat impecabil și mai mare decât apartamentul ei din Manhattan. Măsuța de cafea din camera de zi era incrustată cu sidef și avea lemnul atât de lustruit încât reflecta lumina ca o lună plină. În bar era o sticlă de whisky – acesta era un bar adevărat, nu un minibar sau un frigider de cămin cu câteva doze de Coca-Cola Zero pe un raft în rest gol – care poate costa mai mult decât întreținerea pe o lună a apartamentului ei din New York. Închise ochii de rușine, dezgustată. Încercă să-și aducă aminte că asta era ea, de fapt – așa era ea – și s-o lase mai moale, măcar puțin, cu ura de sine. Nu se distraseră noaptea trecută? Bineînțeles că se distraseră. Cel puțin așa presupunea. Când deschisese ochii prima dată, sperase o clipă că leșinase de beție, dar nu, era clar că se îmbătase atât de tare încât își pierduse memoria. Din nou. Diferența nu stătea în semantică. Le trăise pe amândouă. Pierderea cunoștinței din cauza băuturii era mai mult umilitoare atunci când se întâmpla: ea era femeia cu fața ascunsă pe jumătate în pernele aruncate pe canapea, inconștientă de petrecerea care continua fără ea. Pierderea memoriei din cauza beției era mai mult stânjenitoare a doua zi dimineața, când se trezea în paturi străine cu bărbați străini, și nu avea idee cum ajunsese acolo. Putea să-și aducă aminte de camera aceasta de hotel și de acest bărbat, și acesta era un semn bun, dar clar erau niște goluri mari în memoria ei. Ultimul lucru pe care și-l aducea aminte era că plecase. Din ce își amintea, era îmbrăcată și pleca din apartamentul lui, iar el era îmbrăcat într-unul din halatele acelea superbe de hotel, cu dungi albe și negre de zebră la exterior și tricot plușat la interior, făcând glume despre sticla spartă de Stolichnaya, ale cărei cioburi nu apucaseră încă să le strângă. El mormăise că avea să se ocupe el a doua zi de votca vărsată și de cioburile ca niște pumnale. Și totuși iat-o aici. Înapoi în patul lui. Oftă încet, cu grijă, ca să nu-și înrăutățească durerea de cap ce o păștea. În cele din urmă, ridică capul și simți un val de greață în timp ce camera se învârtea. Instantaneu, se trânti la loc în brațele pufoase și generoase ale pernei. În avion, bărbatul mirosise a parfum, ceva lemnos care ei îi plăcuse, iar el îi spusese că este rusesc. Îi plăceau rușii, zisese el. Da, era american, un băiat din sud, glumise el, dar avea ascendență rusă și încă simțea că are suflet rusesc. Pușkin. Evgheni Oneghin. Ceva legat de scânteierile unei inimi goale. Rușii turnau bani cu găleata în fondul lui de investiții, anunțase el zâmbind larg – și era un zâmbet sincer, nu se dădea mare, arăta foarte copilăros –, iar oligarhii nebuni erau ca niște unchi pentru el. În mâinile lui, aceștia erau ca niște ursuleți de pluș, nu ca niște urși adevărați din Rusia. Nu-i mai simțea mirosul de parfum acum, dar își aduse aminte că făcuseră duș împreună. Baia avea un duș mare, în stil elefant, cu marmură în dungi alb și negru, plus o banchetă de marmură, pe care el stătuse și o trăsese în poala lui în timp ce o spălase pe cap cu șampon de anason. Îl chema Alexander Sokolov și era probabil cu șapte sau opt ani mai tânăr decât ea: avea puțin peste treizeci de ani, ghici ea.

Îi plăcea să i se spună Alex, pentru că Al suna prea american. Într-o lume perfectă, mărturisise el, i s-ar fi spus Aleksandr, pentru că suna rusește. Dar când începuse să lucreze, șefii lui sugeraseră să folosească numele Alex: era neutru la nivel internațional, ceea ce era important, având în vedere că petrecea mult timp în străinătate. Crescuse în Virginia, deși nu avea nicio urmă de accent din sud, și locuia acum în Upper West Side din Manhattan și administra un fond de investiții pentru Unisphere Capital. Era pasionat de matematică, acesta fiind, potrivit lui, secretul succesului său, și motivul pentru care fondul dădea rezultate care mulțumeau pe toată lumea, de pe ambele maluri ale Atlanticului. Era evident că-i plăcea serviciul său, deși insista că erau puține lucruri mai plictisitoare decât să te ocupi de banii altora, așa că mai mult voia să vorbească despre ce făcea ea. Să afle „poveștile ei de război”. Era complet fascinat. Ocupase locul 2C în drumul spre Dubai și nu dormise prea mult în avion – sau chiar deloc. Lucrase pe laptop, se uitase la filme și flirtase cu ea. El ajunsese s-o cunoască mult mai bine decât îl cunoscuse ea. Înainte să aterizeze, căzuseră de comun acord să meargă să tragă un pui de somn și apoi să se vadă ca să ia cina împreună. Se vor întâlni în holul de la intrarea hotelului său. Amândoi știau că cina avea să fie doar un preludiu. Îi rosti numele în gând din nou înainte să se întoarcă și să se confrunte cu durerea puternică. Să se privească față în față. Încă o dată se gândi la cât de mult arak băuse azi-noapte. O dovadă de o sută douăzeci de dolari. Lichidul limpede căpătase culoarea laptelui cu apă când adăugaseră gheață. Și apoi urmase și votca, Stolichnaya, pe care o adusese prietena lui ulterior. Mai băuse arak înainte; îl consuma de fiecare dată când zbura la Beirut, Istanbul sau Dubai. Dar mai băuse vreodată atât de mult?

Își spuse că nu, dar se păcălea singură. Mai băuse. Bineînțeles. Într-o zi avea să fie descoperită de compania aeriană; într-o zi avea să zboare prea aproape de soare și să pice testul de alcoolemie, și acela avea să fie începutul sfârșitului. Începutul sfârșitului oricărui lucru din viața ei. Avea să calce pe urmele tatălui său, și știa unde duceau toate acestea. Nu, nu erau exact urmele tatălui ei, pentru că el era bărbat și ea era femeie. Știa cum stătea treaba cu femeile și bărbații versus alcoolul: nici bărbații, nici femeile nu terminau cu bine decât foarte rar, dar femeile erau cele care ajungeau să fie violate.

Descarca Însoțitoarea de zbor de Chris Bohjalian in format pdf.