Pentru mulți dintre noi, fericirea este o noțiune insuportabil de greu de identificat. Ca și ceața – poți s-o vezi de la depărtare, densă și plină de formă. Dar, când te apropii, particulele se depărtează și ceața devine brusc imposibil de atins, chiar dacă este peste tot în jurul tău. Oamenii insistă asupra importanței pe care o are căutarea fericirii, dar, dacă stăm să ne gândim la asta, definiția verbului „a căuta“ presupune încercarea de a găsi ceva fără garanția vreunui succes. Până acum vreo șase ani, alergam cu fervoare și fără izbândă după fericire.

Pe vremea aceea locuiam în San Jose, California (SUA), împreună cu soțul meu, Jim, și cu băiatul nostru în vârstă de doi ani, așteptând venirea pe lume a unui nou membru în familia noastră. Pe hârtie, viața părea colorată în roz. Totuși, nu reușeam să găsesc bucurie în a trăi. Mă simțeam mereu vinovată pentru tristețea mea; aveam să aflu mai târziu că problemele mele erau jenant de mărunte în acel moment. Apoi, în septembrie 2009, universul meu s-a zguduit când Jim s-a îmbolnăvit foarte grav. A fost diagnosticat cu gripă porcină (H1N1), apoi cu virusul West Nile și cu sindrom Guillain-Barré pe fondul unui sistem imunitar compromis. Soțului meu nu-i era niciodată teamă de moarte. Mie, da. Când ni s-a spus ca starea lui s-a îmbunătățit, că bătălia cu boala fusese câștigată, am răsuflat ușurați. Tot atunci am aflat și că era foarte probabil ca Jim să nu poată merge o perioadă – un an sau poate mai mult – și ne-am făcut iar griji. Știam că prognosticul acesta însemna, de fapt, sfârșitul carierei lui Jim ca jucător profesionist de lacrosse. În schimb, nu aveam nici o idee despre cum urma să plătim facturile pentru serviciile medicale sau câtă energie avea să-i mai rămână soțului meu pentru a se implica în rolul de părinte.