În septembrie 1828, cel mai mare matematician al țării și-a părăsit pentru prima oară după multă vreme orașul de baștină, pentru a participa la congresul naturaliștilor germani de la Berlin. Bineînțeles că nu și-a dorit să plece. Luni de zile s-a tot codit, dar Alexander von Humboldt l-a bătut la cap până când, într-un moment de slăbiciune, s-a văzut nevoit să încuviințeze, sperând că această zi nu va veni niciodată. Acum, profesorul Gauß se ascundea în pat. Când Minna îi ceruse să se scoale, spunându-i că poștalionul așteaptă și că are o cale lungă de străbătut, el a strâns perna în brațe și, închizând ochii, a încercat să o facă pe soția sa să dispară. Când i-a deschis la loc, Minna era tot acolo, așa că a numit-o sâcâitoare, mărginită și i-a mai zis că ar fi blestemul bătrâneții lui. Cum nici asta nu i-a fost de ajutor, a dat pătura la o parte și și-a pus picioarele pe podea. Bosumflat și spălat în pripă, a coborât treptele. În camera de zi, fiul său, Eugen, îl aștepta cu bagajele făcute. Când l-a văzut, Gauß a fost cuprins de furie: a spart un urcior de pe pervazul ferestrei, a bătut din picioare și a început să lovească încoace și încolo. Nu s-a liniștit nici măcar atunci când Eugen și Minna i-au pus mâinile pe umeri și l-au asigurat că va fi bine tratat, că nu peste mult timp va fi înapoi acasă, că totul va trece repede ca un vis urât. Abia atunci când preabătrâna lui mamă, deranjată de zgomot, a venit din camera ei, l-a ciupit de obraz și a întrebat unde e viteazul ei băiat, sa liniștit. De Minna s-a despărțit cu răceală, iar pe fiica și pe fiul lui mai mic i-a mângâiat absent pe cap. S-a lăsat apoi urcat în poștalion. Drumul avea să fie un chin. L-a numit pe Eugen un ratat, i-a luat bastonul și a încercat să-l lovească cu toată puterea peste picioare. Un timp a privit încruntat pe fereastră, după care a întrebat când se va căsători odată fiică-sa. De ce nu o vrea nimeni, care e problema? Eugen și-a aranjat părul lung pe spate, și-a așezat pe cap cu ambele mâini bereta roșie și nu a dat niciun răspuns. Zi odată, a spus Gauß. Sincer să fiu, a spus Eugen, soră-mea nu e tocmai o frumusețe. Gauß a încuviințat din cap, răspunsul i se părea plauzibil. A cerut apoi o carte. Eugen i-a dat ce ceruse: Arta gimnasticii germane de Friedrich Jahn. Era una dintre cărțile lui preferate. Gauß a încercat să citească, însă doar câteva secunde mai târziu a ridicat privirea din carte și a început să se plângă de tapiseria din piele a poștalionului realizată după ultima modă; te-apucă greața când o vezi, nu alta. În curând, a povestit el, mașinile vor transporta oamenii dintr-un oraș în altul cu viteza unui proiectil. Atunci se va putea ajunge într-o jumătate de oră de la Göttingen la Berlin. Eugen a clătinat sceptic din cap. Este ciudat și nedrept, a spus Gauß, chiar tipic pentru bunul-plac al destinului faptul că te naști într-un anumit timp, al cărui prizonier rămâi, fie că îți place sau nu. Unii pot fi din cale-afară de favorizați față de cei din trecut, iar alții sunt sortiți să devină clovnii viitorului. Eugen a încuviințat somnoros din cap. Până și o minte ca a lui, a continuat Gauß, n-ar fi reușit să facă nimic dacă ar fi trăit în vremurile de început ale omenirii sau undeva pe malul fluviului Orinoco, pe când, dimpotrivă, peste două sute de ani, orice idiot va îndruga verzi și uscate, amuzânduse pe seama persoanei lui. A mai stat o vreme pe gânduri, l-a făcut pe Eugen ratat, după care s-a dedicat lecturii. În timp ce tatăl său citea, Eugen privea fix pe fereastra poștalionului pentru a-și ascunde fața schimonosită de furie