UNU Îmi plac serile de joi. Au ceva care transcende timpul. E o tradiție a noastră ― să petrecem doar noi trei o seară în familie. Fiul meu, Charlie, e așezat la masă și desenează în caietul de schițe. Are aproape cincisprezece ani. A crescut cu încă cinci centimetri peste vară și acum e cât mine de înalt. Mă întorc de la ceapa pe care o tai și întreb: ― Pot să văd și eu? El întoarce caietul spre mine și-mi arată un șir de munți care seamănă cu un peisaj de pe o altă planetă.

― Îmi place, spun eu. Desenezi așa, de plăcere? ― E un proiect pentru școală. Trebuie să-l predau mâine.

― Atunci, întoarce-te la treabă, domnule Aștept-până-în-ultimulmoment. Stau în bucătăria mea, cât se poate de fericit și o idee cam beat, fără să am habar că în seara asta se vor sfârși toate. Se va sfârși tot ce știu, tot ce iubesc. Nimeni nu-ți spune că totul e pe cale să se schimbe, să-ți fie luat. Nu există nicio alertă de proximitate, niciun indiciu că ai ajuns pe buza hăului. Și poate că asta face ca tragedia să fie atât de greu de suportat. Nu doar faptul că se întâmplă, ci și cum se întâmplă: o lovitură de grație care se abate asupra ta de nicăieri, când nici nu te aștepți. Și n-ai timp să fugi ori să te pregătești. Luminile din plafon strălucesc pe suprafața vinului meu, iar mirosul cepei începe să-mi înțepe ochii. Vocea lui Thelonius Monk răsună la vechiul pick-up din birou. Înregistrările analogice au o tonalitate de care nu mă satur niciodată, mai ales de acel pârâit dintre piese. Biroul e plin cu teancuri de discuri de vinil, pe care îmi tot spun că voi începe să le rearanjez într-una dintre zilele următoare. Soția mea, Daniela, stă pe blatul din bucătărie, răsucind paharul de vin aproape gol într-o mână și ținând telefonul în cealaltă. Îmi simte privirea și surâde, fără a-și lua ochii de pe micul display. ― Știu, spune ea. Încalc regula fundamentală a serii în familie. ― Dar ce-i atât de important? o întreb eu. Ea ridică spre mine ochii ei întunecați, spanioli.

― Nimic. Mă apropii de ea, îi iau ușor telefonul din mână și-l așez pe blat. ― Poți să-ncepi să pregătești pastele, îi spun. ― Prefer să te privesc pe tine gătind. ― Serios? Te excită, nu-i așa? o întreb apoi pe un ton mai scăzut.

― Nu, dar e mai distractiv să beau vin și să stau fără să fac nimic. Respirația îi e dulce de la vin și afișează unul dintre acele zâmbete care par, arhitectural vorbind, imposibile. Pe mine încă mă topesc. Îmi golesc paharul. ― Ar trebui să mai deschidem o sticlă, nu-i așa?

― Ar fi o prostie să n-o facem. În timp ce eu scot dopul, ea pune mâna din nou pe telefon și-mi arată ecranul. ― Citeam articolul din Chicago Magazine despre expoziția Marshei Altman. ― Au fost drăguți cu ea?

― Da. În principiu, articolul e o scrisoare de dragoste. ― Bravo ei! ― Întotdeauna mi-am zis… Lasă fraza în vânt, însă eu știu cum ar fi continuat. Cu cincisprezece ani în urmă, înainte de a ne fi întâlnit, Daniela era o nouă stea pe scena artistică din Chicago. Avea un studio în Bucktown și își expunea lucrările în șase galerii. Tocmai își prezentase prima expoziție individuală în New York când viața venise peste ea. Eu. Charlie. Un acces de chinuitoare depresie post-partum. Destabilizarea. Acum le predă elevilor de gimnaziu lecții de artă, în particular. ― Nu spun că nu sunt fericită pentru ea. Adică… e genială, merită totul cu prisosință. ― Dacă asta te face să te simți mai bine, Ryan Holder a câștigat premiul Pavia. ― Ce-i asta? ― O distincție multidisciplinară acordată pentru realizările în domeniul fizicii și al biologiei. Ryan a primit-o pentru activitatea lui în neurologie. ― E ceva substanțial? ― Milioane de dolari. Alte premii. Deschide calea burselor și a finanțărilor. ― Asistente mai arătoase?

― Evident, ăsta-i trofeul real. M-a invitat la o mică petrecere în seara asta, dar l-am refuzat. ― De ce? ― Fiindcă e seara noastră. ― Ar trebui să te duci. ― Aș prefera să stau. Daniela își ridică paharul gol.

― Deci zici că amândoi avem motive serioase să bem mult în seara asta. O sărut, apoi torn în pahare porții generoase din sticla abia deschisă. ― Ai fi putut câștiga tu premiul acela, spune ea. ― Ai fi putut cuceri tu scena artistică din Chicago. ― În schimb, am făcut amândoi asta, răspunde ea, schițând un gest spre pereții înalți ai casei pe care o cumpărasem eu cu banii dintr-o moștenire, în epoca dinainte de a o întâlni. Și asta, adaugă ea arătând spre Charlie, care desenează mai departe cu o superbă intensitate, ce-mi amintește de momentele în care Daniela e cufundată într-o pictură. E ceva straniu în a fi părinte de adolescent. Una e să crești un băiețel și cu totul altceva când o persoană în pragul maturității așteaptă îndrumare de la tine. Simt că am foarte puțin de oferit. Știu că există tați care privesc lumea într-un fel anume, cu claritate și cu înțelepciune, tați care știu exact ce anume să le spună copiilor lor. Dar eu nu mă număr printre aceștia. Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât înțeleg mai puțin. Îmi iubesc fiul. El e totul pentru mine. Și totuși, nu-mi pot alunga senzația că sunt o dezamăgire pentru el. Că-l trimit în calea lupilor înarmat cu nimic altceva în afara fărâmelor perspectivei mele incerte. Mă duc la dulapul de lângă chiuvetă, îl deschid și încep să caut o cutie cu fettuccine. Daniela se întoarce spre Charlie și-i spune: ― Tata ar fi putut câștiga premiul Nobel. Eu râd.

― Asta s-ar putea să fie o mică exagerare. ― Charlie, nu te lăsa păcălit. Tata e un geniu. ― Ești drăguță, îi spun eu. Și un pic cherchelită.

― Este adevărat, o știi și tu. Știința a progresat mai puțin fiindcă tu îți iubești familia. Nu pot decât să zâmbesc. Când Daniela bea, se întâmplă trei lucruri: accentul ei nativ începe să se audă, iar ea devine de o amabilitate belicoasă și tinde să exagereze. ― Tata mi-a spus într-o noapte ― n-o să uit asta niciodată ― că cercetarea pură îți acaparează toată viața. Mi-a zis… Și, pentru o clipă, spre surprinderea mea, e copleșită de emoții. Ochii i se încețoșează, iar ea clatină din cap așa cum face întotdeauna când e pe punctul să plângă. În ultimul moment însă, se adună și continuă:

― Mi-a zis: „Daniela, prefer ca pe patul de moarte să-mi amintesc de tine, nu de un laborator steril și rece”. Mă uit la Charlie și-l surprind dându-și ochii peste cap în timp ce desenează. Stânjenit, probabil, de melodrama noastră părintească. Privesc în continuare în dulap și aștept să-mi treacă nodul din gât. Când acesta dispare, iau pastele și închid ușa. Daniela își bea vinul. Charlie desenează. Clipa trece. ― Unde e petrecerea lui Ryan? mă întreabă ea. ― La Village Tap. ― E barul tău, Jason. ― Și? Se apropie și-mi ia cutia de paste din mână. ― Du-te și bea un pahar cu vechiul tău amic din colegiu. Spune-i că ești mândru de el. Fiindcă ține stindardul sus. Spune-i că-i transmit și eu felicitări.

― N-o să-i spun că-i transmiți felicitări. ― De ce nu? ― Fiindcă are o chestie pentru tine. ― Termină! ― Dar e adevărat. De demult. De când eram colegi de cameră. Îți mai amintești ultima petrecere de Crăciun? Cum încerca el să te păcălească să stai sub vâsc împreună cu el? Ea râde și spune doar atât:

― Cina va fi pe masă când te vei întoarce. ― Ceea ce înseamnă că ar trebui să vin înapoi peste… ― Trei sferturi de oră. ― Ce m-aș face eu fără tine?! Mă sărută.