„Să declarăm de la început: că nu fără oarecare timiditate ne-am hotărât să începem examenul critic al unui poem ca Evgheni Oneghin. Deoarece multiple sunt motivele ce justifică această timiditate. Oneghin este opera în care Puşkin a pus cât mai mult din sine însuşi, copilul răsfăţat al fanteziei sale, de cât care puţine poeme veţi găsi, cari să reflecte personalitatea autorului lor cu atâta plenitudine, cu atâta strălucire şi cu atâta luciditate. Toată viaţa, tot sufletul, toată iubirea lui Puşkin se găsesc aici. Toate sentimentele sale, concepţiile sale, idealurile sale. A formula o judecată asupra lui Evgheni Oneghin înseamnă a formula o judecată asupra poetului însuşi, în toată deplina putere a activităţii lui creatoare” aşa sună întâile rânduri din cel de-al optulea studiu pe care, dimpreună cu cel de-al nouălea, însumând, ambele, cam o sută de păgâni şi denumite, cum făcea şi Sainte-Beuve cu ale sale ample Convorbiri de luni, doar „articole”, le consacră lui Evgheni Oneghin Bielinski şi cată să mărturisim că nimic din ceea ce criticul rus a formulat, cu atâta credinţă, cam cu un veac şi-un pătrar în urmă, la apariţia primei ediţii, în opt volume, din opera lui Puşkin, nu şi-a irosit nici cea mai mică umbră de adevăr. Dar epigramele lui Puşkin, nevinovate sau răutăcioase, nu privesc numai pe colegi sau profesori. Ele ţintesc cu mult mai sus, neţinând seama de ranguri, cu o independenţă de spirit demnă de invidiat. Când în iulie 1814 după înfrângerea lui Napoleon şi capitularea Parisului, pacificatorul Alexandru I se întoarce în ţară, împărăteasa mamă îi oferă un balet şi arcuri de triumf („prea mici pentru tine”, spunea inscripţia), ceea ce îi sugeră poetului o caricatură, de mare succes printre conşcolari, în care ţarul, îngrăşat pe urma banchetelor din străinătate, nu izbutea să se strecoare prin arcul de triumf, pe care generalii din suită se repezeau să-l lărgească cu săbiile. Însă o dată cu terminarea colegiului, în 1817 cu faima creseîndă a poetului, ecourile colportate ale epigramelor, fie ale sale, fie ale celor ce i se aruncau în seamă, începeau să pună în gardă, să trezească invidii şi calomnii, să ridice problema ordinei publice şi a siguranţei statului. O epigramă din 1818 împotriva lui Karamzin, istoricul rus, contemporan, din care Kogălniceanu va cita în lecţia de deschidere a cursului său de la Academia Mihăileană, din 1843 dar care-l va trece cu vederea excesele şi nu-l va părăsi în clipa în care se decidea exilul poetului, insinua cum „în istoria lui simplă şi plină de eleganţă, Karamzin (totuşi) ne explică, fără cea mai mică prejudecată I raţiunile autocraţiei I şi binefacerile cnutului”. În acelaşi an se înverşunează împotriva arhimandritului Foţius, rasputinul damelor mistice din Petersburg şi mai cu seamă împotriva contesei Orlov despre care se spunea că, evlavioasă, îşi dăruise lui Dumnezeu sufletul şi arhimandritului Foţius „carnea ei de păcătoasă”. Şi tot despre ei, în Convorbirea dintre arhimandritul Foţius şi contesa Orlov: „Ascultă ceea ce proclam: I La trup sunt eunuc, dar la suflet bărbat. I Dar cu mine, în fond, ce faci i I Iţi transform trupul în suflet”. De-a dreptul vitriolant, dar cu paternitate contestată, e distihul împotriva lui Galitzin, cunoscut pederast şi ministru al instrucţiunii publice: „Atacaţi-l pe la spate I Acolo e partea lui slabă”. Arak-ceev, primul ministru, „fratele şi amicul ţarului”, e denunţat drept „tiranul tuturor ruşilor şi călăul tuturor gubernatorilor”. Oda libertăţii, din 1817 vibrează de puternice accente revoluţionare; Puşkin însuşi, fericit să iasă nemaculat, cu fruntea sus, din acesta dramatică „captivitate”. La 6 mai 1820 costumat cu o bluză roşie, încinsă pe talie, pe cap cu un fetru cu boruri largi, Pujkin se pornea într-o lungă expediţie, ce avea să dureze un bun număr de ani.