Istoria filosofiei oculte este, fără îndoială, partea cea mai bizară, dar şi cea mai necunoscută, a antropologiei generale. Numărul mare de cărţi care discută despre acest subiect, deşi atestă interesul constant al publicului pentru fenomenele legate de el, împiedică, cu tot felul de consideraţii parazitare – care ţin când de un şarlatanism exaltat, când de un raţionalism restrictiv – cunoaşterea pe care o putem avea despre acest subiect. Este dificil să ne exprimăm asupra lui fără a cădea într-una din cele două extreme, credulitatea sau scepticismul, care dăunează, în egală măsură, obiectivităţii. Când suntem prea creduli faţă de faptele extraordinare relatate nu mai suntem capabili să avem despre ele o vedere de ansamblu judicioasă şi să le clasăm din nou cu un sens critic neştirbit. Invers, când rămânem în faţa lor de un scepticism de neclintit riscăm să pierdem învăţămintele preţioase pe care le conţin despre om şi lume, să considerăm feluritele păreri care au avut o reală influenţă asupra moravurilor drept divagaţii de vizionari. Iată de ce, păzindu-mă cu grijă de astfel de abuzuri de interpretare, vreau să abordez studiul magiei occidentale într-un spirit nou, să resping mulţimea de anecdote care o ridiculizează, să filtrez cu rigoare credinţele şi potenţialităţile pe care le-a pus în practică şi s-o prezint sub o formă pe care cultura modernă s-o poată asimila. Folosesc mai degrabă termenul de filosofie ocultă (în consens cu autori clasici cum sunt Cornelius Agrippa şi Paracelsus care îşi numeau astfel disciplina) arătând că este vorba de expunerea unui ansamblu de principii, de dogme şi de metode; el este mai potrivit decât termenul ocultism inventat de Eliphas Levi pentru a crea o mişcare analoagă cu romantismul şi socialismul şi care nu corespunde astfel decât unui curent născut în secolul al XIX-lea. Nu cred nici că putem vorbi serios de ştiinţe oculte, deoarece ştiinţele propriu-zise au trebuit, ca să ajungă la o dezvoltare pozitivă, să se desprindă de iluziile gândirii magice ba chiar, la nevoie, să le combată. Această noţiune de filosofie ocultă este cu atât mai potrivită cu cât Pitagora, căruia i se atribuie inventarea cuvântului philosophia, a conceput el însuşi împărţirea acestei arte de a gândi într-o cunoaştere exoterică, destinată profanilor, şi o cunoaştere ezoterică, rezervată numai iniţiaţilor. Membrii şcolii sale trebuiau să se lege prin jurământ că vor păstra secretul învăţăturilor lui; cel care-l divulga era considerat ca mort şi i se ridica o stelă funerară; aceasta a fost sancţiunea aplicată lui Hipparchos când a predat public pitagorismul, în ciuda avertismentului dat de tovarăşul lui de învăţătură, Lysis. Obligaţia de a păstra secretul îl deosebea pe filosof de sofistul de rând1. Mai târziu, Aristotel va transmite şi el o învăţătură acroamatică, adică pur orală, predată separat celor mai buni elevi ai lui şi cu conţinut diferit de cel de la cursurile publice şi din scrierile sale. Astfel se instalează tradiţia unei elite de gânditori ce aveau în seamă o doctrină secretă, de care trebuiau îndepărtate spiritele frivole şi care reflecta asupra unor subiecte pe care religia, ştiinţa şi învăţământul laic refuzau să le aprofundeze; această doctrină nu era numai speculativă, ci voia să pună la dispoziţia adepţilor ei mijloace superioare pentru a conduce fiinţele şi pentru a înţelege lucrurile. Cum se face oare că la sfârşitul secolului al XX-lea, cu toate progresele fizicii nucleare, ale medicinei, ale astrofizicii, ale psihanalizei se mai găsesc încă cititori pasionaţi de lucrări despre magie, vrăjitorie, astfel încât cantitatea tot mai mare de reviste, de conferinţe, de lucrări pe această temă capătă proporţiile unui fenomen sociologic? Este de prevăzut că în secolul al XXI-lea şi chiar mai târziu se vor mai găsi amatori care să se dedice filosofiei oculte; evoluţia descoperirilor ştiinţifice nu va avea nici o influenţă în această privinţă. Această supravieţuire a unor credinţe aşa-zis arhaice a fost pusă pe seama celor mai diferite cauze: unii au incriminat declinul religiilor şi au interpretat recrudescenţa superstiţiilor populare ca pe o consecinţă a materialismului; alţii au văzut în ea o aspiraţie intelectuală spre miraculos, o criză de civilizaţie, o expresie a neliniştii colective şi aşa mai departe. Pentru mine – şi aceasta formează una din liniile directoare ale studiului meu – filosofia ocultă este cerută de structura spiritului uman, care conţine în mod inevitabil gândirea magică şi gândirea pragmatică. Gândirea magică este inerentă inconştientului, gândirea pragmatică provine din conştient. Filosofia ocultă aparţine tuturor timpurilor pentru că ea sistematizează gândirea magică pe care fiecare o poartă în sine, fie că o acceptă sau o neagă, că o cultivă sau o înăbuşă. Această gândire magică se manifestă neîngrădită în fabulaţia copiiilor, în vis şi în nevroză. Orice om a fost copil, orice om visează noaptea, orice om a trecut printr-o nevroză anxioasă în urma unui traumatism moral; orice om este deci susceptibil, în fiecare moment al vieţii sale, să asiste la apariţia, în psihicul lui, a unor paradigme ale magiei ancestrale. Copilăria, în primul rând, este o adevărată şcoală a lumii oculte. Nu avem decât să observăm copiii din jurul nostru, să ne analizăm propriile amintiri, pentru a verifica această predispoziţie pe care, de altfel, mari pediatri au codificat-o. Melanie Klein, studiind primii trei ani ai vieţii infantile, a remarcat „acte obsesionale de contravrăjitorie”, pe care le-a identificat cu „o protecţie împotriva dorinţelor reale, mai precis împotriva dorinţelor de moarte”2. După ea, într-adevăr, impulsurile distrugătoare ale copilului îi provoacă frica de a fi omorât de ele iar el le neutralizează în acelaşi fel în care combate pericolele exterioare, utilizând „puterea magică a excrementelor sale” (ceea ce explică agresivitatea urinară a băiatului, care asimilează penisul cu o armă). D. W. Winicott, descriind „experienţa de omnipotenţă”, când nou-născutul începe să facă deosebirea dintre eu şi non-eu, arată că acel nursing couple (cuplul simbiotic format din mamă şi pruncul ei) are deja o relaţie magică: „încrederea în mamă face să apară un teren de joc intermediar în care îşi are sursa ideea de magie.”3 Pe de altă parte, Jean Piaget a definit cele patru grupe de acţiuni magice la copil cât şi diversele forme ale „animismului infantil”, care cuprind „obiceiurile magice de a comanda lucrurilor”. El a deosebit o „perioadă de artificialism mitologic”, în timpul căreia orice copil îşi explică originea lumii într-un mod fantastic şi atribuie obiectelor o conştiinţă. Piaget a demonstrat că acest comportament nu este o refugiere în imaginar ci, dimpotrivă, începutul realismului, al participării la lumea din afară: „Ceea ce are specific stadiul magic, în opoziţie cu stadiile ulterioare, este tocmai faptul că simbolurile încă mai sunt concepute ca făcând parte din natura lucrurilor. Magia este deci stadiul presimbolic al gândirii