Subiectul acestei cărţi a rămas de actualitate vreme de cel puţin 30 de ani, timp în care au existat tot mai multe dezbateri legate de comparaţia dintre psihoterapia occidentală şi filosofia orientală. Dar, până în prezent, nimeni nu a încercat să scoată la iveală o structură fundamentală care să fle comună metodelor şi obiectivelor psihoterapiei, pe de o parte, şi disciplinelor budismului, Vedanta, Yoga şi taoismului, pe de altă parte. Acestea din urmă nu sunt psihoterapii în sens strict, dar există destule asemănări încât această comparaţie să capete importanţă. Discuţia pe această temă pare să fl început în prima parte a anilor '30, în urma apariţiei traducerii lui Richard Wilhelm a unui text chinezesc, The Secret of The Goltlen Flower, însoţită de un lung comentariu cu tematică psihologică semnat de C.G. Jung (1929), a volumului lui G.R. Heyer, Der Organismus der Seele (1932), precum şi a volumului lui Geraldine Coster, Yoga andWestern Psychology (1934). Acest schimb prolific dintre Est şi Vest mi-a trezit un interes deosebit încă de la început. Eu însumi am contribuit la acest schimb cu o carte mai degrabă lipsită de maturitatea scrierii numită The Legacy of Asia and Western Man (1937) şi, un pic mai târziu, cu The Meaning of Happiness ( 1940), al cărei subtitlu este The Quest for Freedom of the Spirit in Modern Psychology and in the Wisdom of the East'-. La acea vreme, singura formă de psihoterapie care era „orientată" în această direcţie era cea jungiană. Însă, ulterior, atât psihoterapia, cât şi cunoaşterea noastră despre gândirea orientală s-au extins, devenind posibile comparaţii mai ample şi mai semnificative. În aceeaşi perioadă, a crescut surprinzător de mult interesul occidentalilor pentru modurile de viaţă orientale, mai ales pentru budismul zen, iar cea mai recentă contribuţie la acest schimb cultural este colaborarea dintre Erich Fromm şi D.T. Suzuki la volumul Zen Buddhism and Psychoanalysis (1960)**.