Introducere 

Când tatăl meu și-a publicat colecția de conferințe, în 1979, nu mi-am imaginat că va deveni un clasic. La acea vreme, eram fotograf medical și mă aflam la jumătatea lecturii „capodoperei" sale în trei volume Attachment, Separation and Loss [Atașament, separare și pierdere], citindu-le mai mult din devotament filial decât dintr-o sete autentică de cunoaștere. Locuiam împreună cu soția mea în imediata vecinătate a casei părinților mei, iar ca să mai scap de îndatoririle legate de îngrijirea copilului, treceam adesea pe la tata să discut cu el despre evenimentele cotidiene; conversația se învârtea, de obicei, în jurul ideilor despre care el scria (și în jurul copiilor noștri) și am continuat să facem asta până la sfârșitul vieții lui. Prima dată când am avut revelația importanței operei lui a fost în timpul unei plimbări cu familia în Chiltern Hills, prin 1958, imediat după apariția lucrării lui pe tema „The nature of the child’s tie to his mother" [Natura legăturii dintre mamă și copil]. Mi-a spus: „Știi, nu, cât de mult suferă un copil de vârstă mică atunci când se rătăcește și nu-și poate găsi mama? Și cum încearcă, din răsputeri, să o găsească? 

Ei bine, am ajuns să cred că e vorba despre același sentiment pe care adulții îl au atunci când le moare cineva drag; și ei caută să regăsească persoana dispărută. Cred că e vorba despre același instinct, care ia naștere în copilărie, evoluează de-a lungul vieții, pe parcursul maturizării persoanei, și devine parte din iubirea adultă". Îmi amintesc că m-am gândit: „Ei bine, dacă ai dreptate, ești pe cale să descoperi ceva senzațional!" Tatăl meu era nerăbdător ca de explicațiile sale referitoare la ceea ce învățase despre crearea legăturilor afective și despre consecințele desfacerii acestora asupra sănătății psihice să poată beneficia cât mai mulți oameni. Totuși, ulterior, în cursul vieții, a devenit frustrat și, mai degrabă, dezamăgit de cât de reticenți erau oamenii în a-i îmbrățișa ideile în privința aplicațiilor clinice. Găsise câteva motive concrete ale acestei reticențe, cred totuși că nu ținuse cont nici de cât de personal vor fi luate ideile lui de către clinicieni, nici de cât de supărătoare vor fi concluziile. 

Au existat, de-a lungul anilor, multe critici la adresa teoriei atașamentului și cred că majoritatea au la bază felul în care aceasta poate acționa în noi cele mai sensibile butoane, reactivând, uneori, amintiri dureroase, pe care am prefera să le uităm. Sentimentul nostru de sine se află în strânsă dependență de cele câteva relații intime de atașament pe care le avem sau pe care le-am avut în viață, în special de relația cu persoana care ne-a crescut. Aceste relații puternice, fie ele sigure sau nu, caracterizate de iubire sau de neglijență, au pentru noi o semnificație profundă și avem nevoie să ne protejăm viguros percepția noastră idealizată asupra lor; poate nu reprezintă mult, dar sunt tot ceea ce avem! Se pare că oamenii au dezvoltat o capacitate înnăscută de a detecta orice este în măsură să destabilizeze aceste relații vitale de atașament, iar informația legată de teoria atașamentului pare să activeze apărări inconștiente. Este ca și cum înțelegerea acestor relații le-ar putea amenința într-un fel și, cu cât mai limpede devine informația, cu atât mai rapid și mai în forță intervin apărările; este, așadar, aproape deloc surprinzător faptul că, după 45 de ani de la publicarea lucrării „Child’s tie", teoria atașamentului este încă dezavuată de atât de multe persoane. Până în 1979, când tata a strâns în același volum aceste șapte conferințe, dobândise mai multă încredere în privința validității ideilor sale, în special în privința teoriei atașamentului. Procedura situației străine (The Strange Situation Procedure), dezvoltată de Mary Ainsworth, era deja consacrată și furniza un sprijin important din punct de vedere statistic pentru ideile sale. Cu puțin timp înainte de moartea sa, în 1990, Interviul de atașament al adultului (Adult Attachment Interview), dezvoltat de Mary Main, a început să capete greutate și existau mai multe studii longitudinale care arătau promițător — ceea ce-i dădea o mare satisfacție —, iar acestea au continuat să producă date neechivoce care susțineau explicațiile lui și extindeau teoria atașamentului în noi direcții.