Acum, că am învăţat să zbor, încotro ar trebui să pornesc în noapte? Aripile numi sunt nici albe, nici acoperite de pene; sunt verzi, din mătase verzuie, fluturând în vânt şi înclinându-se când mă mişc - mai întâi în cerc, apoi, în linie dreaptă şi, în cele din urmă după propria-mi dorinţă. Nu mă îngrijorează întunericul din spatele meu; nici stelele dinaintea mea. Zâmbesc în sinea mea - cât de avântată îmi e imaginaţia! Oamenii nu pot zbura, deşi, pe vremea când Societatea nu exista, circulau mituri despre cei care reuşeau s-o facă. I-am văzut o dată într-un tablou. Aripi albe, cer albastru, nimburi aurii deasupra capetelor, ochi daţi peste cap în semn de mirare, de parcă nu le-ar fi venit să creadă că pictorul îi înfăţişase plutind deasupra pământului. Poveştile acelea nu erau adevărate. Ştiu. În această seară însă mi-e uşor să uit. Trenul aerian alunecă atât de lin în noaptea înstelată, iar inima îmi bate atât de repede, încât mi se pare că, din clipă-n clipă, o să-mi iau zborul. —De ce zâmbeşti? mă întreabă Xander, în timp ce-mi netezesc cutele rochiei de mătase verde. — Am toate motivele s-o fac, îi răspund, şi aşa şi e. Aştept de mult seara asta - cea a Banchetului Alegerii, când voi vedea pentru prima oară chipul băiatului menit să-mi fie Pereche. Îi voi auzi numele pentru prima oară. Ard de nerăbdare. Oricât de rapid înaintează trenul aerian, tot nu mi se pare suficient. Se deplasează aproape tăcut prin noapte. Pe fundaluluşoarelor sunete pe care le scoate, se aud încontinuu vocile părinţilor noştri şi bătăile frenetice ale inimii mele. Se pare că şi Xander îmi aude inima bubuind, căci mă întreabă: — Ai emoţii? Pe locul de lângă el, fratele mai mare al lui Xander începe să-i descrie mamei mele cum a fost la Banchetul Alegerii la care a participat el. Nu peste mult timp, eu şi Xander vom avea, la rândul nostru, ce povesti. — Nu, spun eu. Dar Xander e prietenul meu cel mai bun, mă cunoaşte ca pe propriul buzunar. — Minţi, mă tachinează el. Ai emoţii. — Tu n-ai? — Nu, sunt pregăti....