— Tu o mai ii minte pe ţ Caroline Leblond?
— Din a II-a A, care stătea mereu în fundul clasei. Primul tău
sărut. Au trecut ceva ani de atunci…
— Era al naibii de frumoasă Caroline Leblond.
— Da’ ce-ţi veni de te gândeşti la ea taman acum?
— Uite, acolo, lângă căluşei! Mi se pare că femeia aia seamănă
cu ea.
Antoine se uita cu atenţie la mămica tânără care citea stând pe
un scaun şi arunca priviri fugare, în timp ce dădea pagina, spre
băieţelul ei. Acesta râdea, ţinându-se bine de stâlpul căluţului de
lemn.
— Femeia aia de lângă căluşei trebuie să fie trecută de treizeci
şi cinci de ani.
— Păi, şi noi suntem trecuţi de treizeci şi cinci de ani, preciză
Mathias.
— Crezi că e ea? Ai dreptate, parcă ar aduce niţel cu Caroline
Leblond.
— Doamne, că tare am mai fost îndrăgostit de ea!
— Şi tu îi făceai temele la mate, ca să te pupe după aia?
— Ce scârboşenie spui!
— De ce scârboşenie? Ea îi pupa pe toţi băieţii care aveau peste
14 puncte din 20.
— Eu îţi spuneam că mă îndrăgostisem de ea ca un nebun!
— Ei bine, acum poţi lua hotărârea să treci mai departe.
Aşezaţi unul lângă celălalt pe o bancă din preajma căluşeilor,
Antoine şi Mathias îl urmăreau din ochi pe un bărbat în costum
bleumarin, care pusese un sac mare şi roz la picioarele unui scaun
şi îşi însoţea fetiţa spre căluşei.
— Ăsta e de şase luni, spuse Antoine.
Mathias privi ţintă geanta. Prin fermoarul întredeschis ieşeau un
3
- PRIETENII MEI, IUBIRILE MELE -
pachet de biscui i, o sticl de oranjad şi bra ţ ă ă ţul unui urs de pluş.
— Cel mult trei luni! Pariezi?
Mathias întinse mâna. Antoine bătu palma.
— S-a făcut!
Fetiţa de pe căluţul cu coamă aurie părea că e gata să-şi piardă
echilibrul. Tatăl sări, dar omul care supraveghea instalaţia o şi
aşezase la loc, în şa.
— Ai pierdut…, vorbi din nou Mathias.
Se duse spre bărbatul în costum bleumarin şi se aşeză lângă el.
— E greu la început nu? îl întrebă Mathias cu un aer
condescendent.
— Oh, da! răspunse bărbatul oftând.
— Cu vremea, o să vedeţi, treaba devine şi mai complicată.
Mathias privi pe furiş biberonul fără suzetă, care ieşea din sac.
— V-aţi despărţit de mult?
— De trei luni…
Mathias îl bătu pe umăr şi plecă, îndreptându-se triumfător spre
Antoine. Îi făcu semn prietenului sau să-l urmeze.
— Îmi datorezi douăzeci de euro!
Cei doi bărbaţi se îndepărtară pe o alee din Gradina
Luxembourg.
— Mâine te întorci la Londra? întrebă Mathias.
— Diseară.
— Atunci, nu luăm cina împreună?
— Doar dacă iei trenul cu mine.
— Mâine lucrez!
— Vino să lucrezi acolo.
— Nu începe iar. Ce vrei să fac la Londra?
— Să fii fericit!