Mama ar fi trebuit să se întoarcă acasă ieri după vacanţa ei de două săptămâni. Paisprezece zile. A spus că simţea nevoia să ia o pauză — să scape un timp de tot ce o încon- jura (inclusiv de noi), dar că se va întoarce înainte de prima zi de scoală. Ştiam cumva că acest lucru nu avea să se y y întâmple — şi asta din cauza plicului pe care l-am găsit ieri în cutia poştală — , dar am stat trează toată noaptea, sperând cu disperare că sufeream de paranoia şi că instinc- tul meu, care nu mă dezamăgise niciodată, se înşela acum amarnic. N-am auzit însă nici uşa şi nici podeaua scâr- ţâind, iar soarele, care se ridica pe cer, scăldând camera în lumina sa, mi-a confirmat cele mai negre temeri: am rămas singure, Wrenny şi cu mine, cel puţin deocamdată. Wren si Luciile. Luciile si Wren. Voi face tot ceea ce trebuie să fac. y y Nimeni nu ne va despărţi vreodată. Asta înseamnă să păs- trez aparenţele. Să ne prefacem că totul este cât se poate de normal. In ciuda faptului că lucrurile sunt departe de normali tate. 

Pentru tata, această noţiune era de mult pierdută. Aveam senzaţia ciudată că pluteam prin aer în timp ce îi împleteam părul lui Wren în codiţe prea strânse, spunea ea, faceam cafeaua, pregăteam micul dejun şi prânzul doar pentru noi două, îi luam hainele şi rucsacul şi o duceam la şcoală, în clasa a patra, salutând vecinii din cartier şi încer- când să-i ocolesc pe cei care ar putea avea tupeul să mă întrebe unde naiba era mama. Nimic nu faceam însă cum trebuie. Totul îmi ieşea pe dos. Ar trebui, ca de acum înainte, să fac cafeaua şi să mă pregătesc eu mai întâi. Pe Wren ar trebui s-o îmbrac după ce ia micul dejun şi nu înainte, pentru că este neglijentă şi se murdăreşte din cap până în picioare atunci când mănâncă. Azi de dimineaţă, când să ieşim pe uşă, am aflat că nu-i mai plac conservele cu ton, deşi ieri îi plăceau — asta după ce i le pusesem deja pentru şcoală („Parcă ar fi resturi de vomă”, mi-a spus ea). Am spălat maldăre de rufe murdare, le-am aranjat frumos pe ale mele, în timp ce pe ale mamei le-am agăţat pe umeraşe, iar pe cele ale lui Wren le-am aşezat cu grijă în sertarele comodei sale. Am descoperit că nimic nu i se mai potrivea cum trebuie. Cum de-a crescut atât de mult în două săptămâni nenorocite? Poate pentru că aceste paisprezece zile nu păreau să se mai sfârşească.