Când am plecat de la hotel, ploua cu stropi rari şi mărunți, cum se mai întâmplă uneori la Tokyo în octombrie. Eu am zis că nu e departe, trebuia doar să ajungem la gară, aceeaşi gară în care sosiserăm ieri, să prindem două trenuri şi apoi s-o luăm un pic pe nişte străduţe, până la muzeu. Am scos umbrela şi am deschis-o, apoi m-am încheiat la fermoarul hainei. Era dimineață devreme și străzile forfoteau de oameni, cei mai mulți plecând pe jos de la gară, nu îndreptându-se spre ea, ca noi. Mama s-a ținut tot timpul aproape de mine, de parcă simţea mulțimea curgând pe lângă noi ca un curent, iar dacă ne trezeam despărțite una de alta nu mai aveam cum să ne regăsim, ci ne-am fi depărtat tot mai mult. Ploaia cădea blândă şi monotonă. Aşternea o perdea fină de apă pe jos, unde nu era asfalt, ci fuseseră înşirate nişte dale mici şi pătrate, pe care le observai dacă te uitai atent. Sosiserăm cu o seară în urmă. Avionul meu a aterizat cu o oră înaintea celui cu care a venit mama şi am aşteptat-o la aeroport. Eram prea obosită ca să citesc, însă mi-am ridicat bagajele, am cumpărat două bilete la un tren expres şi o sticlă de apă şi am scos nişte bani de la bancomat. M-am întrebat dacă să mai iau ceva - poate nişte ceai sau ceva de mâncare, însă nu ştiam cum o să se simtă ea după ce aterizează. 

Când a ieşit pe poartă la sosiri, am recunoscut-o imediat, chiar şi de departe, cumva după postură sau după mers, fără să-i pot vedea prea bine fața. Când s-a apropiat, am observat că se îmbracă la fel de îngrijit: o cămașă maro cu nasturi perlă, pantaloni croiți la comandă şi mici accesorii de jad. Dintotdeauna fusese aşa. Nu purta haine scumpe, însă era atentă să fie bine croite și să cadă cum trebuie pe corp, într-o combinație subtilă de diverse texturi. Arăta ca o femeie bine îmbrăcată dintr-un film de acum vreo douăzeci, treizeci de ani, demodată, dar şi elegantă. Am mai văzut și că are la ea o geantă mare, aceeaşi pe care o ştiam din copilărie. O ținea pе dulapul din camera ei, tronând deasupra noastră, mai mult nefolosită, şi n-o dădea jos decât în rarele ocazii când se mai întorcea la Hong Kong, ca atunci când i-a murit tatăl, apoi fratele. Era impecabilă și părea aproape nouă şi acum. 

Anul ăla, pe la început, îi propusesem să mergem împreună într-o călătorie în Japonia. Nu mai locuiam în acelaşi oraş şi nu călătoriserăm niciodată împreună undeva de când eram oameni în toată firea, însă începea să mi se pară important, deşi încă n-aş fi putut să zic de ce. La început se arătase reticentă, însă am insistat şi până la urmă a căzut de acord, fară prea multe vorbe, mai degrabă împotrivindu-se oarecum mai puţin sau şovăind la telefon când o întrebam, iar după comportamentul ei mi-am dat seama că în sfarşit îmi sugerează că are să vină. Alesesem så mergem în Japonia pentru că mai fusesem acolo și chiar dacă mama nu o vizitase, m-am gândit că o să se simtă mai în largul ei explorând o altă regiune a Asiei. Şi poate mi s-a părut că aşa am fi la egalitate, devenind două străine de loc și atât. Alesesem toamna pentru că era dintotdeauna anotimpul nostru preferat. Atunci grădinile şi parcurile erau în toată splendoarea lor; sfărşit de sezon, totul se apropia de final. Nu anticipasem că e posibil să se prelungească anotimpul taifunurilor. Deja se dăduseră câteva atenționări meteo şi ploua neîntrerupt de când sosiserăm.