Prinsă între complicaţiile amoroase proprii şi obsesiile profesionale, eram atât de absorbită de subiectul masculinităţii, încât n-am dedicat nici o fărâmă de timp examinării feminităţii. Sigur este că n-am petrecut nici măcar o clipă examinându-mi propria feminitate. Din acest motiv, dar şi din cauza unei indiferenţe generale faţă de propria mea stare de bine, nu m-am familiarizat niciodată cu mine însămi. Aşa că, pe la treizeci de ani, când am fost doborâtă de un uriaş val de depresie, nu aveam nici un mijloc de a înţelege sau exprima lucrurile care mi se întâmplau.

Primul care a cedat a fost corpul meu, urmat de căsnicie, după care - de-a lungul unei perioade teribile şi înspăimântătoare - mi-a cedat şi psihicul. Asprimea masculină nu-mi oferea nici o consolare într-o astfel de situaţie; singura scăpare din labirintul acela emoţional a fost să-mi descopăr eu însămi un drum înăuntrul lui. Divorţată, îndurerată şi singură, am lăsat în urmă totul şi am pornit într-o călătorie de introspecţie care a durat un an, hotărâtă să mă examinez pe mine însămi la fel de amănunţit pe cât o făcusem cândva cu evazivul cowboy american. După care, pentru că sunt scriitoare, am scris o carte despre toate astea.