Deşi l-am căutat îndelung, a trebuit să recunosc până la urmă că nu există leac pentru Paris. În parte din cauza războiului. Lumea se sfârşise deja o dată şi s-ar fi putut sfârşi oricând din nou. Războiul venise şi ne schimbase, tocmai când toată lumea spunea că ar fi fost imposibil. Nimeni nu ştia câţi muriseră, dar când auzeai cifrele – nouă sau paisprezece milioane – îţi spuneai în sinea ta: Nu se poate. Parisul era plin de stafii şi de răniţi care mişunau peste tot. Mulţi se întorceau la Rouen sau la Oak Park, Illinois, ciuruiţi şi purtând în spatele rotulelor fragmente din ceea ce văzuseră, plini de un pustiu care n-avea să se mai dea dus niciodată. Purtaseră cadavre pe tărgi, călcând pentru asta pe alte cadavre; zăcuseră ei înşişi pe tărgi, în trenuri greoaie pline de muşte, prin care plutea vocea cuiva care cerea să fie pomenit iubitei de acasă. „Acasă” nu mai exista, oricum nu la modul fundamental, şi făcea şi asta parte din Paris. De-aia nu ne puteam opri din băut, din vorbit sau din sărutat pe cine nu trebuia, indiferent de efectele devastatoare. Unii dintre noi priviseră chipurile morţilor şi încercau să nu-şi mai amintească mare lucru. Ernest era dintre aceştia. Spunea deseori că murise în război, pentru o clipă doar; că sufletul i se desprinsese de trup ca o batistă de mătase, strecurându-se afară şi plutindu-i deasupra pieptului. Se întorsese fară să fi fost chemat şi m-am întrebat adesea dacă nu cumva scrisul era pentru el un mod de a se asigura că sufletul era totuşi acolo, că revenise la locul lui. Un mod de a spune pentru sine, dacă nu şi pentru alţii, că văzuse ce văzuse, că trăise acele lucruri cumplite şi totuşi supravieţuise. Că murise, dar nu mai era mort. Unul dintre cele mai faste momente din Paris a fost când ne-am întors acolo după o perioadă de absenţă. În 1923 ne-am mutat la Toronto timp de un an pentru naşterea fiului nostru, Bumby, iar când ne-am întors, totul era la fel, dar pe undeva şi mai şi. Era mizer şi splendid, plin de şobolani, de flori de castan şi de poezie. Când a apărut copilul, parcă aveam de două ori mai multe nevoi, dar mai puţini bani de cheltuială. Pound ne-a ajutat să găsim un apartament la etajul al doilea al unei clădiri albe, cu tencuială de ghips, de pe o stradă foarte întortocheată de lângă Grădinile Luxembourg. Apartamentul nu avea apă caldă, nici cadă, nici lumină electrică – dar nu era cel mai groaznic loc în care locuiserăm. Nici pe departe. Dincolo de curte, un gater bâzâia într-una de la şapte dimineaţa până la cinci după-amiaza şi veşnic se simţea miros de lemn proaspăt tăiat, iar rumeguşul pătrundea pe sub pervazurile ferestrelor şi pe sub tocurile uşilor, ne intra în haine şi ne făcea să tuşim. Înăuntru se auzea ţăcănitul egal al Coronei lui Ernest din cămăruţa de la etaj. Lucra la povestiri – avea mereu de scris la povestiri sau schiţe –, dar şi la un nou roman despre fiesta din Pamplona, pe care-l începuse peste vară.