Bărbatul stătea pe scaunul jerpelit şi părea că moţăie, cu bărbia alunecându-i uşor în piept. Era înalt şi vânjos şi, cum îşi ţinea capul înclinat în faţă, de sub cămaşă i se iţea un şarpe tatuat pe ceafă. În camera mică şi întunecoasă, braţele lui lungi păreau lipsite de viaţă pe mânerele scaunului. Din hol venea un miros oribil de mâncare gătită, iar televizorul era deschis. În colţul camerei era instalat un pat îngust, cu lenjeria nestrânsă, care acoperea o mare parte din covorul miţos, murdar şi plin de pete. Sertarele servantei erau deschise, iar cele câteva haine pe care le adusese cu el zăceau pe podea. Purta un tricou, jeanşi şi bocanci grei, de pe tălpile cărora noroiul uscat cădea pe covor. Scoase un mormăit şi scutură din cap, clipi şi apoi deschise ochii albaştri, ca de gheaţă, iar părul i se zbârli pe braţe. Avea un auz perfect. Închise din nou ochii şi ascultă, apoi îşi luă haina şi, dintr-un pas, străbătu camera îngustă.

Când îşi ridicase bărbia, şarpele dispăruse din nou sub cămaşă. Luke Quentin alunecă domol peste pervaz şi, după ce închise fereastra, o luă în jos pe scara de incendiu. Era ger. Ianuarie, la New York. Stătuse în oraş două săptămâni, înainte, fusese în Alabama, Mississippi, Pennsylvania, Ohio, Iowa, Illinois, Kentucky. Îşi vizitase un prieten din Texas. Călătorise luni de zile. Muncise pe unde găsea. Nu avea nevoie de prea mult ca să trăiască. Mergând cu pas uşor ca de panteră, o luă în jos pe stradă, pe Lower East Side, înainte ca bărbaţii pe care îi auzise venind să ajungă în camera lui. Nu ştia cine erau, dar era prea deştept ca să rişte. Mai mult ca sigur erau poliţişti. Fusese închis de două ori, pentru furt de carduri bancare şi jaf, şi era cât se poate de conştient că nimeni nu-i va acorda niciodată o a doua şansă unui fost condamnat. Prietenii din închisoare îi spuneau Q.