Afară, generalul Waltario observă cum soldații săi, răpuși anterior de o forță invizibilă, se ridicară în pozițiile exacte de dinaintea leșinului – în picioare normal, precum păpușile de teatru, trase de fire imperceptibile. Toți paznicii, soldații și slujitorii din palat reveniră la normal și, în câteva clipe, își recăpătară cunoștința. Erau în același loc de dinaintea leșinului, însă nu totul din jur rămăsese la fel, începând cu timpul pe care îl afișau ceasurile. Waltario și cei trei companioni loiali ai săi rămăseseră muți de uimire. Când cei care investigaseră poarta se întoarseră nedumeriți la ei, generalul se trezi din amorțeală. Le făcu semn să îl urmeze cât mai grabnic înăuntru în palat. În sala principală, toiagul magic scoase un ultim zgomot răsunător, apoi se stinse. Căzu sec pe podea, ca o simplă vergea de fier. Selunia deschise ochii. Trase puternic aer în piept, ca și cum ar fi ieșit dintr-o îndelungată scufundare în apă. Își duse inconștient mâna la inimă, să o verifice dacă bate.

Bardanii își veniră în fire, de asemenea. Se uitau prostește în jur, ca picați din copac. Leido, sprijinindu-se cu o mână de balustrada de aur a scărilor centrale, iar cu cealaltă susținându-și piciorul rănit, le urlă: – Repede! Luați-i pe rege și regină! Bardanii nu părură să înțeleagă ce li se spunea. Se învârtiră în loc și priviră nedumeriți: peretele spart, Vittria, câțiva camarazi de-ai lor întinși pe jos și soldatul cu mănuși ciudate. Era greu să găsească o corelație logică între aceste elemente. Selunia, respirând sacadat, privi tavanul înalt și maiestuos al sălii. Pentru o clipă, nu știu nimic despre ea însăși. Revenindu-și, închise ochii strâns și-și zise înfiorată: „Mi s-a oprit inima! Jur că mi s-a oprit inima!! Vaaai, ce prostie mare am făcut... Era să mor!” Realiză că primejdia nu se terminase încă. „Nu-i timp de lamentat!”