Titlu Femeia cu chimono alb

Autor Ana Johns
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura contemporană

ana-johns-femeia-cu-chimono-alb-pdf

Prolog

Numele meu e Naoko Nakamura. Numele de după căsătorie, Naoko Tanaka. Iar cândva, pentru o scurtă perioadă de timp între ele, am purtat un altul – un nume neconvențional, primit în urma unei ceremonii de nuntă la fel de neconvenționale, care a avut loc sub un copac bătrân, cu lumini licărind. N-am avut preot hirotonisit care să oficieze ceremonia. Nu ne-am unit destinele în fața vreunui altar sfânt și nici nu ne-am schimbat ținutele de trei ori, așa cum cerea obiceiul. Dar am avut parte de iubire. În seara aceea, întunericul învăluise satul alcătuit din căsuțe și îl acoperise cu o mantie neagră. Dar, înspre apus, cerul păstra o tentă roșiatică la orizont și părea să ne privească, plin de curiozitate. Aerul umed mi-a sărutat obrajii atunci când am pășit de pe cerdac pe pământ. Pe când coteam, am simțit că mi se taie răsuflarea. Lampioanele conturau cărarea pietruită, iar sferele aurii luminau copacii, precum licuricii galbeni hotaru, care apar după ploile de iulie. Erau atât de multe luminițe, încât atunci când am pășit pe sub ramurile copacilor și am privit în sus, aceștia păreau umbrele uriașe care mă apărau de sute de stele căzătoare. Zâmbind, mi-am trecut palma peste rochie, ca să-i pipăi textura bogată. Nu mă simțisem niciodată mai frumoasă – sau mai emoționată.

Înlăuntrul meu parcă se aprinsese un foc bengal, iar fiorii de emoție mă străbăteau din cap până-n picioare. În față, în mijlocul unei mici mulțimi de oameni care așteptau, se afla el, viitorul meu soț. Lumina lampioanelor i se reflecta în ochi, mănunchiurile de raze albe păreau să danseze precum niște veliere pe cel mai albastru dintre oceane, iar eu mă pierdeam în ochii lui. În el. În acel moment. Fiecare pas pe care-l făceam mă aducea mai aproape de viitorul meu, îndepărtându-mă însă tot mai mult de familia mea. Era un contrast al extremelor, din toate punctele de vedere, dar, cumva, îmi găsisem locul între ele. Asta era ceea ce Buddha numea „calea de mijloc“. Adevăratul echilibru al vieții. Eu, în schimb, numeam asta „fericire“. O viață cu iubire e o viață fericită. O viață pentru iubire e ridicolă. O viață plină de îndoieli e de neîndurat. În cei șaptezeci și opt de ani de viață, am avut parte de toate trei. Bunica mea îmi spunea adeseori: „Și tristețea, și fericirea sunt trecătoare“. Însă, chiar și acum, la bătrânețe, când închid ochii, încă mai văd licărul îndepărtat al miilor de luminițe.