― Maud?

Te plictiseam atât de tare, încât preferi să stai afară, în întuneric? O femeie mă strigă din lumina caldă a unei sufragerii aglomerate. Respirația mea șerpuiește spre ea, umedă și fantomatică, dar nici un cuvânt n-o urmează. Zăpada, rară, dar strălucitoare de pe pământ, reflectă lumina pe chipul ei încordat în încercarea de a vedea. Totuși, știu că nu poate vedea foarte bine nici măcar la lumina zilei.

― Vino înăuntru, spune ea. E ger. Îți promit că n-o să mai rostesc nici un cuvânt despre broaște și melci, și obiecte din majolică.

― N-am ieșit de plictiseală, spun eu, dându-mi seama prea târziu că glumea. O să intru imediat. Caut ceva doar. În mâna mea se află obiectul pe care l-am găsit deja, încă acoperit de noroi. Un lucru mic, ușor de pierdut. Capacul rupt al unei pudriere vechi, cu argintul pătat, cu emailul lipsit de strălucire, zgâriat și mătuit. Oglinda pătată de mucegai este ca o fereastră către o lume apusă, ca un hublou prin care se vede în adâncul oceanului. Îmi stârnește amintiri.

― Ce-ai pierdut? Femeia iese ezitând și tremurând în curtea interioară. Te pot ajuta? N-oi fi eu în stare să văd, dar poate reușesc să mă împiedic de el dacă nu este prea bine ascuns.

Zâmbesc, dar nu mă clintesc de pe iarbă. Zăpada s-a adunat în șănțulețele urmei unui pantof, făcând-o să arate asemenea unui mic dinozaur fosilizat, recent dezgropat. Țin capacul pudrierei strâns în mână, pământul strângându-mi pielea în timp ce se usucă. Acest micuț obiect mi-a lipsit vreme de aproape șaptezeci de ani. Iar acum, pământul, mocirlos și moale din cauza zăpezii topite, a scuipat o relicvă. Mi-a scuipat-o în mână. Dar de unde? Asta este ceea ce nu pot descoperi. Unde a zăcut înainte de a deveni un zgârci în mâncarea pământului? Un zgomot străvechi, precum lătratul unei vulpi, îmi dă târcoale pe la marginea minții.

― Elizabeth? întreb eu. Ai cultivat vreodată dovlecei?