Statele Unite suferă de un complex de inferioritate privitor la propria lor cultură. Încă din vremurile coloniale, europenii au călătorit printre noi, şi-au umplut carnetele cu însemnări şi s-au întors acasă pentru a scrie reportaje acide despre aparenta noastră inospitalitate congenitală faţă de arte. Şi europenii nu erau singurii. Această idee - că americanii ar fi primitivi şi inculţi - a fost reluată de generaţii întregi dintre propriii noştri artişti. O repetă, cu o siguranţă oarbă, şi actualii creatori de gusturi. Această carte nu v'a contesta judecăţile emise de către de Tocqueville şi alţii asupra felului cum se prezentau americanii în trecutul îndepărtat. Unele dintre opiniile lor, oricât de ostile, erau dureros de corecte. Nu urmăresc nici scopul de a dovedi că am creat în Statele Unite o cultură finită, un splendid pavilion strălucitor de excelenţă artistică în care toate exponatele sunt elegante şi fiecare reprezentaţie e remarcabilă. 

Nu contest faptul că ne aflăm abia la începutul unei noi renaşteri. Dar susţin cu convinger:e că e timpul ca americanii să nu se mai ruşineze cu starea artei lor. Scopul meu este acela de a dovedi că, de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, o serie de transformări uluitoare şi, în ansamblu, sănătoase, au schimbat baza socială a artelor în ţara noastră. Afirm că acei critici care continuă să pronunţe clişeele tradiţionale despre înapoierea culturală americană, pur şi simplu au pierdut contactul cu noua realitate. A venit vremea să punem sub semnul întrebării imaginea stereotipizată a americanului incult. Schimbările din ultimii ani au fost denumite, în lipsa unui termen mai potrivit, o „explozie culturală". Nimeni nu e sigur de înţelesul ei exact, dar expresia în sine suscită controverse.