La început nu era nimic. Iar nimicul nu era nici gol, nici pustiit şi nu avea nevoie de nimic în afară de sine însuşi. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Pentru nimic în lume nu ar fi creat ceva. Nimicul nu doar că-i era prielnic: mai mult, îl copleşea. Dumnezeu avea ochii veşnic deschişi şi ficşi. Dacă ar fi fost închişi, nu s-ar fi schimbat nimic. Nu era nimic de văzut, iar Dumnezeu nu privea la nimic. Era plin şi dens ca un ou tare, cu care se mai asemăna prin nemişcare şi rotunjime.

Dumnezeu era satisfacţia desăvârşită. Nu voia nimic, nu aştepta nimic, nu percepea nimic, nu refuza nimic şi nimic nu-l interesa. Viaţa era deplinătate până acolo încât nu mai era viaţă. Dumnezeu nu trăia, ci exista. Pentru el, propria-i existenţă nu avusese vreun început perceptibil. Primele fraze ale unora dintre marile cărţi sunt atât de discrete încât le uiţi pe dată şi ai impresia că eşti prins în lectură de la începutul vremurilor. Tot astfel, era cu neputinţă să-ţi dai seama când anume începuse Dumnezeu să existe. Parcă ar fi existat dintotdeauna. Dumnezeu nu avea limbaj, deci nu avea nici gândire. Era saţietate şi eternitate. Totul dovedea cum nu se poate mai bine că Dumnezeu era Dumnezeu. Iar această evidenţă nu avea nici o importanţă, fiindcă lui Dumnezeu nu-i păsa câtuşi de puţin că e Dumnezeu. Ochii fiinţelor vii posedă cea mai uimitoare dintre proprietăţi: privirea. Ceva mai neobişnuit nici că există. Despre urechile vietăţilor nu se spune că au o „ascultare”, nici despre nările lor că au o „mirosire" sau o „adulmecare”