Patru luni întregi ne despart încă de anul Fiarei şi ea este deja aici. Umbra ei ne acoperă piepturile şi ferestrele caselor. In jurul meu, oamenii nu mai ştiu să vorbească şi despre altceva. Anul care se apropie, semnele premergătoare, prezicerile... Uneori îmi spun: să vină odată! să-şi golească traista cu minuni şi calamităţi! Apoi mă răzgîndesc, îmi readuc în minte toţi acei ani obişnuiţi şi cumsecade în care fiecare zi se scurgea în aşteptarea bucuriilor serii. Şi atunci îi blestem din toată inima pe închinătorii la apocalipsă. Cum a început nebunia asta? în ce minte a încolţit ea mai întîi? Sub care cer? N-aş putea spune cu exactitate, şi totuşi, într-un anume fel, o ştiu. De aici de unde mă aflu, am văzut spaima, spaima monstruoasă, născîndu-se şi crescînd şi răspîndindu-se, am văzut-o strecurîndu-se în minte, pînă în cea a rudelor mele, pînă într-a mea, am văzut-o tulburînd raţiunea, călcînd-o în picioare, umilind-o, apoi mistuind-o.