Perioada, protagonistul, ȋntîmplările Originea acestei cărţi a fost dorinţa de a afla care au fost efectele asupra societăţii ale celui mai distrugător dezastru din istoria scrisă – adică ale Morţii Negre din 1348–1350 care a omorît o treime din populaţia care trăia între India şi Islanda. Date fiind perspectivele timpului nostru, motivul interesului meu este evident. Răspunsul s-a dovedit evaziv deoarece secolul al XIV-lea a suferit atîtea „ciudate şi mari pericole şi adversităţi" (după cum spunea un contemporan), încît tulburările sale nu pot fi atribuite nici unei cauze; ele erau urmele copitelor mai multor călăreţi decît cei patru din viziunea Sfîntului Ioan care deveniseră acum şapte – ciuma, războiul, birurile, brigandajul, proasta guvernare, răscoalele şi schisma din sînul Bisericii. Toate, în afară de ciumă, s-au ivit din cauza condiţiilor existente dinaintea Morţii Negre şi au continuat după ce se terminase perioada ciumei. Deşi întrebarea mea iniţială n-a căpătat răspuns, interesul pentru însăşi această perioadă – o epocă violentă, frămîntată, plină de suferinţe, şi care se dezintegra, un timp, după cum credeau mulţi, a Satanei triumfătoare – a fost irezistibil şi după cum mi se pare, consolator într-o perioadă la fel de frămîntată. Dacă ultimele noastre două decenii de convingeri zdruncinate au fost o perioadă de nelinişte neobişnuită, ne consolăm aflînd că specia umană a trăit şi timpuri mai grele. În mod ciudat, „paralelele dintre fenomene" au fost aplicate de un alt istoric anilor de la începutul acestui secol. 

Comparînd perioada de după Moartea Neagră cu cea de după primul război mondial, James Westfall Thompson a găsit aceleaşi racile: haos economic, nelinişte socială, preţuri ridicate, îmbogăţirea de pe urma războiului, morală depravată, stagnarea producţiei, inactivitate industrială, veselie frenetică, cheltuială smintită, lux, desfrîu, isterie socială şi religioasă, lăcomie, avariţie, proastă administrare, decăderea moravurilor. „Istoria nu se poate repeta niciodată" a spus Voltaire; „omul se repetă totdeauna". Tucidide a făcut din acel principiu justificarea operei sale. Caracterizat laconic de istoricul elveţian J. C. L. de Sismondi, secolul al XIV-lea a fost „un timp rău pentru omenire". Pînă nu de mult, istoricii aveau tendinţa să antipatizeze şi să ocolească secolul deoarece nu era posibil să fie încadrat într-un prototip al progresului uman. După experienţele cumplitului secol XX, avem mai multă compasiune pentru o perioadă zbuciumată ale cărei reguli erau încălcate de presiunea unor evenimente potrivnice şi violente. Recunoaştem cu strîngere de inimă semnele „unei perioade de chin cînd nu există sentimentul unui viitor asigurat". Intervalul de 600 de ani îngăduie conturarea distinctă a ceea, ce este semnificativ în caracterul omului. Oamenii din Evul Mediu au existat în condiţii mentale, morale şi fizice atît de diferite de ale noastre încît constituie o civilizaţie străină. Drept rezultat, acele trăsături de comportament pe care le recunoaştem ea familiare în mijlocul acestor împrejurări, străine nouă se dovedesc a fi constante ale naturii umane. Dacă insistăm asupra unei lecţii din istorie, ea este aici, asemeni celei descoperită de medievistul francez Edouard Perroy cînd scria o carte despre războiul de 100 de ani în timp ce căuta să scape de Gestapo în anii celui deal doilea război mondial. „Unele moduri de comportare, scria el, unele reacţii împotriva destinului se luminează reciproc".