După uriaşul discurs al lui Petre Ţuţea, discursul public despre Petre Ţuţea capătă nebănuite, ieri, dimensiuni. De fapt, acum încep să devină vizibile consecinţele însemnate ale acţiunii sale şi începem să înţelegem semnificaţiile de adâncime ale demersului său năprasnic şi total. Traversând secolul de la un capăt la altul, Petre Ţuţea a ţinut jocul, singur, unor întregi instituţii naţionale; a propovăduit în tot locul, neobosit şi solitar, împlinindu-şi predica prin exemplaritatea unei prezente absolut verticale, în circumstanţele cele mai nefericite de care a avut parte Ţara noastră. Aceasta şi spre disperarea neputincioasă a celor care şi-au făcut un murdar obicei din "înfierarea" sistematică şi imbecilă a naţionalismului românesc. Transcrierea unor interviuri sau a unor discuţii nu oferă -inevitabil - decât o palidă imagine a realităţii Petre Ţuţea. Chiar imaginile filmate - câte sunt - redau firav anvergura personalităţii Profesorului, detectată în toată amploarea ei numai prin contactul spiritual direct, nemijlocit. În faţa unor asemenea neputinţe ne consolăm cu gândul că, prin oamenii pe care i-a întâlnit şi îndrumat, lucrarea de construcţie spirituală şi culturală a lui Petre Ţuţea -parte a marii construcţii spirituale româneşti - este dusă mai departe, peste vremi. "În grandoarea istorică a Poporului Român eu sânt o rotită invizibilă. Dar sunt!", spune Profesorul. În acest "sunt" este concentrat mesajul său esenţial. În Petre Ţuţea se întâlneau armonic apostolul şi patriarhul. "Mă mişc între Dumnezeu şi Poporul Român", obişnuia să spună. Aceste poziţii de autoritate, tranşante, uneori aparent paradoxale i-au surprins deseori pe cei nedeprinşi cu profunzimile şi complexitatea discursului său. Nu trebuie să facem greşeala de a-i prelua superficial formulele, afirmaţiile. Ele trebuie înţelese şi aşezate În contextul amplu al personalităţii şi acţiunii sale integrale. Profesorul trudea şi se umilea pentru poporul său; dar se şi ridica - vifor năprasnic - certându-l când considera că dă semne de rătăcire. Ceea ce avem a înţelege mai întâi de toate este că Petre Ţuţea nu poate fi corect şi deplin evocat prin simple citări sau invocări bibliografice. O autentică evocare este realizabilă numai prin faptă, prin trăire creştină şi lucrare romanească, prin sinceritate şi dăruire. Petre Ţuţea "obligă" la aceasta. "Aţi auzit de «ţuţianism»?" întreba, cu o aparentă nemulţumire în glas, când spunea că nu a avut discipoli. Reproşul are o ţintă subtilă. Evident că nu putem vorbi de "ţuţianism"; căci există concepte bine aşezate cu care dânsul se identifică deplin: românism, de exemplu. Sau naţionalism. Sau patriotism absolut. Sau eminescianism... Ca să te numeri printre "ucenicii" săi trebuia să îndeplineşti, de fapt, o singură şi grea condiţie: să fii român. Şi, pe cât se poate, "român absolut"