La șase sute de ani după ce francii, goții, saxonii și alte populații au invadat și au provocat prăbușirea Imperiului Roman de Apus, pe teritoriile lor se formaseră deja statele pe care le cunoaștem astăzi: Franța, Anglia, Spania și Germania. Aici, din anul 1000 până în 1300, clima a devenit mai caldă, sau despădurit terenuri pentru culturi, s-au întemeiat orașe și sau perfecționat tehnicile agricole. S-au inventat hârtia, busola, morile de vânt, praful de pușcă și ochelarii de vedere, care, alături de corăbiile mai bune și de ceasurile mecanice, au impulsionat creșterea economică și comerțul. Sporirea avuției a făcut posibile înființarea unor noi universități, construirea magnificelor catedrale gotice, susținerea literaturii și a muzicii. Foametea nu dispăruse, dar societatea medievală, împărțită în cei care se roagă, cei care se luptă și cei care muncesc, își păstra încă structura tripartită. Toate acestea aveau să fie aduse în pragul colapsului de catastrofica Moarte Neagră, care a lovit Europa în anii 1340. În 1347, Siena era unul dintre cele mai bogate și mai frumoase orașe din centrul Italiei, clădindu-și prosperitatea pe sistemul bancar, comerțul cu lână și puterea militară. Un vizitator ar fi putut să admire impresionantul sediu al guvernului, Palazzo Pubblico, precum și o spectaculoasă catedrală supusă în vremea aceea unor lucrări menite să-i dubleze capacitatea. Până în secolul al XIII-lea, Siena ajunsese egala Florenței, marea ei rivală aflată la cincizeci de kilometri mai la nord, și își extindea teritoriul în mod constant. 

Agnolo di Tura del Grasso, cizmar și perceptor, ne-a lăsat o cronică a Sienei din 1300 până în 1351, bazată pe observațiile sale personale, pe documente de arhivă și pe propria experiență. Cronica sa este una dintre cele mai bune surse care ni s-au păstrat din vremea aceea despre cea mai devastatoare boală din istoria umanității: ciuma. Ciuma a ajuns în Toscana prin portul din Pisa în ianuarie 1348. I-au trebuit două luni să urce pe cursul apei până în Florența, după care a luat-o spre sud, spre Siena. Di Tura ne spune că „Morțile începură să apară în Siena în mai [1348]. Fu cumplit și crâncen lucru… Cei atinși de boală mureau numaidecât. Le apăreau umflături la subsuori și vintre și cădeau ca secerați din picioare, chiar în timp ce vorbeau. Tatăl își părăsea copiii, nevasta își lăsa bărbatul, frate lăsa pe frate”1. Mortalitatea era așa de ridicată, încât înmormântările obișnuite, după rit creștin, deveniseră imposibile. Nu se mai găsea cine să îngroape morții. Oamenii se vedeau nevoiți să lase cadavrele rudelor în șanțuri sau să le aducă la marile gropi comune, unde adeseori erau puse în pământ fără ca vreun preot să mai țină vreo slujbă. Sărmanul di Tura și-a pierdut toți copiii: „Cât despre mine… mi-am îngropat cei cinci copii cu mâinile mele. Și unii morți erau așa de puțin acoperiți de țărână, că-i târau câinii afară din groapă și multe cadavre au sfârtecat astfel pretutindeni în oraș. Nimeni nu-și mai plângea morții, căci toți se așteptau la aceeași soartă… Și zadarnic era orice leac, la fel și orice altă pavăză”. După estimarea lui di Tura, au murit atunci trei sferturi din populația orașului și a împrejurimilor Sienei – în jur de 80.000 de oameni în doar cinci luni. Societatea s-a destrămat: