Antichitatea ei în a preceda și a supraviețui generațiilor telurice succesive; predominanța ei nocturnă; dependența ei satelitică; reflecția ei luminară; constanța ei sub toate fazele proprii, răsărind și apunând la timpurile ei fixe, crescând și descrescând; invariabilitatea forțată a aspectului ei; răspunsul ei nedeterminat la interogațiile neafirmative; puterea ei asupra apelor efluente și refluente; puterea ei de a insufla dragostea, de a mortifica, de a investi cu frumusețe, de a provoca nebunia, de a incita și ajuta delicvența; inscrutabilitatea liniștită a chipului său; teribila ei apropiere, singuratică, dominantă, implacabilă, răspânditoare de splendoare; calitatea ei de a prevesti furtună și liniște; stimulul reprezentat de lumina, mișcarea, prezența ei; dojana pe care o reprezintă craterele, mările ei aride, tăcerea ei; splendoarea ei, când e vizibilă; atracția pe care o exercită, când e invizibilă.1

De câte ori îți vei aminti o anumită după-amiază din copilărie, una care e atât de mult parte din ființa ta, că nici nu-ți poți concepe viața fără ea? Poate de patru sau de cinci ori. Poate nici măcar. De câte ori vei mai privi Luna plină răsărind? De douăzeci de ori, poate. Și totuși, totul pare nemărginit.2

Cerul Californiei era senin și însorit, cu o lumină încă strălucitoare, deși tot mai palidă. Umbrele se întindeau peste iarba uscată spre Golful San Francisco pe măsură ce trenul se deplasa către sud. La Londra era însă ora 4 dimineața, iar eu în Londra îmi începusem ziua aceea. Mă îndepărtasem deja cu o treime din suprafața planetei de casă și eram obosit. A trebuit să vin în Silicon Valley ca să discut despre spațiu și tehnologie. Pregătindu-mă pentru aceste întâlniri, cu capul sprijinit de fereastra vagonului, am început să citesc câteva articole științifice privind locurile unde ar putea fi amplasată o bază pe Lună. Argumentele nu mi se păreau convingătoare, dar mă impresiona cumva forța lor. Luna din articole era cartografiată cu ajutorul laserelor, al camerelor de luat vederi și radarelor, umbrele din craterele sale și culmile munților luminate de Soare erau modelate pe computer, mineralele erau detectate cu ajutorul undelor electromagnetice de diverse frecvențe sau al neutronilor. Datele aveau surse diferite, dar și naturi foarte diferite. Unele proveneau de pe Chandrayaan-1, prima misiune lunară a Indiei, lansată în 2008; altele, de la nava spațială Lunar Reconaissance Orbiter, care a fost lansată de NASA în anul următor și a transmis celor care o operau, șase ani mai târziu, o cantitate uluitoare de 630 terabiți de date. Unele date erau mai vechi: proveneau de la roverele sovietice Lunohod, de la aselenizările din cadrul misiunilor Apollo sau de la misiunile programului Lunar Orbiter care le deschiseseră calea. Prin evaluarea acestor date se ajunsese la tot felul de argumente pro și contra pentru diverse locații de pe Lună. Un releu de comunicații s-ar potrivi mai bine aici decât dincolo, acest crater va fi mai ușor de traversat decât altele, depozitele de toriu mai bogate de aici nu sunt de preferat în comparație cu condițiile solare mai favorabile de dincolo ș.a.m.d. Articolul pe care-l citeam nu argumenta doar în favoarea unui loc anume de pe marginea lui Peary, un crater de lângă Polul Nord, respingând un loc concurent situat între Shackleton și Sverdrup, la Polul Sud. Era o demonstrație făcută pentru un public în general puțin interesat de Lună și căruia, de vreme ce acum toate aceste date sunt la dispoziția cercetătorilor, putea și trebuia să-i fie prezentat un asemenea tip de argumente. Apoi, dintr-o dată, am văzut-o cu coada ochiului, răsărind în toată splendoarea sa……