Ne-am privit cu duşmănie. El pentru că-şi închipuia, poate, că totul era numai din vina mea, eu pentru că ăsta nu era un motiv să mă privească aşa. Tâmpenii am făcut destule de când ne cunoaştem, iar el a profitat şi s-a amuzat atât de copios pe seama lor, că era jalnic din partea lui să mi-o reproşeze pe asta doar pentru că avea să se termine prost… Rahat, de unde-aş fi putut să ştiu? Plângeam. — Ei? Ai remuşcări? a murmurat închizând ochii. Nu… Vorbesc prostii… Tu şi remuşcările… Era prea epuizat ca să-mi poarte într-adevăr pică. Şi-apoi, n-avea rost. Aici am fi de acord. Eu şi remuşcările – nici măcar n-am idee cum se scrie cuvântul ăsta… Eram pe fundul unei crevase sau al nu ştiu cărei chestii geografice cumplit de plicticoase. Un soi de… crocotiş din Parcul naţional Cévennes, unde n-aveam semnal la mobil, nu se zărea nici picior de oaie – cu-atât mai puţin de cioban – şi unde nu ne-ar găsi nimeni niciodată. Eu îmi cam stâlcisem braţul, dar puteam încă să-l mişc, pe când el era, clar, făcut praf. Am ştiut întotdeauna că are curaj, însă acum îmi dădea într-adevăr o lecţie. Încă una… Zăcea pe spate. Întâi am încercat să-i improvizez o pernă din bocancii mei, dar cum mai avea puţin şi i se rupea filmul când i-am ridicat capul, l-am pus imediat la loc şi nu l-am mai atins. De altfel, a fost singurul lui moment de descurajare – se gândea că şi-a buşit spinarea şi era atât de îngrozit la gândul de-a muri ca o legumă, că m-a bătut la cap ore în şir să-l las în gaura aia sau să-i curm suferinţa. Bun. Dacă tot n-aveam nimic la îndemână să-i fac felul cum trebuie, ne-am jucat dea doctorul. Păcat că nu ne-am întâlnit mai devreme, numai noi doi, ca să ne jucăm de-a asta pe- ascuns, mai mult ca sigur că n-am fi fost ultimii în sala de aşteptare… Când i-am adus aminte, a părut amuzat, ceea ce pica bine, pentru că, în iadul de-aici ori de pe lumea cealaltă, asta era tot ce voiam să iau cu mine: mici zâmbete moarte deja în faşă şi smulse cu cleştele, ca ăsta de-acum. Restul, sincer, poate să rămână la bagaje… L-am ciupit peste tot, din ce în ce mai tare. Când îl durea, nu mai puteam de bucurie. Asta era dovada că îi reacţiona creierul şi că n-o să fiu silită să-i împing scaunul cu rotile până la Saint-Pierre. Dacă nu, nici o problemă, n-aveam nimic împotrivă să-i fac o trepanaţie. Îl iubeam de-ajuns. — Bun, pare să funcţioneze… Ce te smiorcăi aşa? Totul merge ca pe roate, nu? După părerea mea, în afară de picior, ţi-ai mai fracturat şoldul sau bazinul. Mă rog, o chestie prin zona asta, ceva… — Mhm… N-avea un aer prea convins. Simţeai că ceva îl şifona. Simţeai că nu eram deloc credibilă fără halat alb şi fără un ascultoscop atârnat de gât. Privea cerul, încruntând din sprâncene şi muşcându-şi obrajii pe dinăuntru ca un bătrân ursuz. Cunoşteam bine expresia aia, i le cunoşteam oricum pe toate, şi înţelegeam că mai era un clenci de rezolvat. Aha, ăsta era cuvântul… — Noo, Francky, noo… mi s-a năzărit, nu cred… Hei, doar nu vrei să te pipăi ca s-o verific şi pe aia?