Charlotte Cleve avea să-şi reproşeze toată viaţa moartea fiului ei, pentru că hotărâse să organizeze masa de Ziua Mamei la ora şase seara, în loc să o fi sărbătorit la prânz, după ce veneau de la biserică, aşa cumse obişnuia în familia Cleve. Vârstnicii familiei Cleve îşi exprimaseră nemulţumirea faţă de acest aranjament, dar în vreme ce acest lucru avea mai mult de-a face cu suspiciunea faţă de inovaţie, în principiu Charlotte a simţit că ar fi trebuit să acorde mai multă atenţie curentului subteran de mormăieli, care fuseseră un soi de avertisment neînsemnat - dar rău prevestitor - asupra celor ce aveau să se întâmple, un avertisment care, deşi pare neclar fie şi privind retrospectiv, a fost, probabil, la fel de bun ca oricare altul din cele pe care putem spera că o să le primim vreodată în cursul vieţii. Deşi celor din familia Cleve le plăcea foarte mult să-şi povestească unii altora până şi cele mai neînsemnate evenimente din istoria familiei lor - repetând cuvânt cu cuvânt, cu întreruperi narative stilizate şi retorice, scene întregi de pe patul de moarte sau cereri în căsătorie care au avut loc cu o sută de ani în urmă -, evenimentele din acea teribilă Zi a Mamei nu s-au discutat niciodată. Nu au fost discutate nici măcar în grupuri mici, izolate, de câte două persoane, în timpul vreunei lungi călătorii cu maşina sau a vreunei insomnii de după o seară întreagă petrecută în bucătărie până târziu, fapt cu totul neobişnuit, deoarece prin aceste discuţii cei din familia Cleve dădeau un sens lumii. Până şi cele mai nemiloase sau mai neaşteptate dezastre - cum a fost moartea prin foc a uneia dintre verişoarele Charlottei când era mică sau accidentul de vânătoare în care murise unchiul lui Charlotte pe vremea când ea era încă în şcoala primară - erau reluate necontenit, prin vocea blândă a bunicii şi vocea severă a mamei, care se amestecau armonios cu vocea baritonală a bunicului, cu îngânarea mătuşii sale şi cu anumite fragmente ornamentale, improvizate de solişti îndrăzneţi, preluate cu nerăbdare şi dezvoltate de cor, până când, întrun final, ajungeau cu toţii, printr-un efort de grup, la un singur cântec, un cântec care era apoi memorat şi interpretat de întreaga trupă încă o dată, de la început, un cântec care, încet-încet, eroda memoria şi lua locul adevărului: pompierul supărat foc că nu a reuşit să readucă la viaţă micuţul trup se metamorfoza adorabil într-un pompier bocitor, iar căţeaua - un prepelicar - deprimată şi nedumerită vreme de câteva săptămâni de moartea stăpânului său era preschimbată într-o legendă de familie şi, asemeni unei îndurerate regine-mamă, îl căuta neîncetat pe cel iubit prin toată casa şi urla, inconsolabilă, în cuşcă întreaga noapte sau lătra voios, în semn de bun venit, ori de câte ori fantoma lui se apropia de curte - fantomă pe care numai ea, căţeaua, putea să o simtă. „Câinii pot vedea lucruri pe care noi nu le vedem”, recita întruna mătuşa Charlottei, introducând replica la momentul potrivit în istorisire. 

Mătuşa era cammisticistă, iar povestea cu fantoma era inovaţia ei. Cât despre Robin, micuţul şi dragul lor Robs... după zece ani, moartea lui a rămas în continuare un chin. În acest caz nu s-a adăugat nici un pic de lustru vreunui detaliu. Oroarea acelei morţi nu a fost supusă nici unui proces de reparare sau transformare prin vreuna din tehnicile narative cunoscute celor din familia Cleve. Şi, întrucât această amnezie voită a împiedicat transformarea morţii lui Robin într-un soi de folclor dulceag de familie - folclor care netezeşte până şi cele mai amare mistere, dându-le o formă confortabilă, comprehensibilă -, amintirea evenimentelor din ziua aceea are ceva haotic, fragmentar, ţăndări de coşmar dintr-o oglindă luminoasă, care porneau să strălucească la mirosul de glicină, o frânghie de rufe care scârţâise, o anumită nuanţă, prevestitoare de furtună, a luminii de primăvară. Uneori aceste străfulgerări vii de memorie păreau mai degrabă nişte bucăţi rupte dintr-un vis urât, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat cu adevărat. Şi totuşi în multe privinţe părea singurul lucru real care se petrecuse vreodată în viaţa Charlottei.