Felul în care erau executaţi nelegiuiţii pe vremea aceea, după cum deseori am avut ocazia să văd cu ochii mei, se desfăşura precum voi descrie în cele ce urmează. La început însă, îmi pare de cuviinţă să-i spun cititorului cine sunt, din moment ce-i voi cere să mă însoţească pe un drum lung şi pe vreme de tot felul, aşa că iată-mi numele – Azor, fiul lui Sadoc. În greacă, mi se spune în varii feluri: Psilos, care înseamnă Cel Înalt, deoarece sunt mai scund decât majoritatea; Leptos, adică Cel Subţirel, fiindcă sunt mai durduliu, predispus la rotunjimi; Makarios, care înseamnă, printre altele, norocos. Scriu povestiri şi le recit; traduc documente pentru guvern, căci sunt expert în latină, greacă şi aramaică; scriu scrisori pentru petenţi. În ceea ce priveşte numerele, îl mai ajut la socoteli pe Akathartos, un negustor de vinuri mare la trup şi nedemn de încredere. Dar ajung acum şi la răstignirea adevărată, fizică. Prima dată, îl biciuiau pe osândit, apoi îl puneau să-şi ducă în spate bârna crucii, de la atelierul de cruci până la locul execuţiei. Acolo îl aştepta deja stâlpul vertical, înfipt zdravăn ca un trunchi de copac în pământ, iar răufăcătorul, cu braţele întinse în lateral, era ţintuit cu niște cuie bătute în încheieturi sau în palme de bucata orizontală, iar aceasta era prinsă apoi de cea dreaptă, la vreo trei-patru metri deasupra pământului. 

Apoi, picioarele erau ţintuite cu un singur piron de stâlp. Uneori, se mai punea o pană de lemn între acest stâlp şi fesele goale ale răstignitului, pentru a-i da un soi de sprijin. Numele criminalului şi natura fărădelegii sale erau scrise în cele trei limbi ale provinciei, adică aramaică, latină şi greacă, pe o bucată de lemn văruit. Aceasta era prinsă de capătul de sus al stâlpului, anume deasupra capului, sau, mai des, din moment ce era mai uşor şi mai la îndemână, la picioare, astfel încât toţi cei interesaţi să poată citi aceste cuvinte, care deveneau rapid singurul său necrolog. Moartea survenea prin asfixiere sau epuizare şi cedarea muşchiului inimii, dar, în cazuri mai îndărătnice, putea fi precipitată prin ruperea picioarelor cu un drug de fier sau străpungerea coastelor cu o suliţă. Ar trebui să adaug, poate, că osânditul era dezbrăcat complet înainte de a fi pironit pe cruce, nici una dintre părţile ruşinoase nefiindu-i acoperită. Pedeapsa era astfel nu doar nemiloasă, ci şi obscenă. La un moment dat, ingeniozitatea ofiţerului responsabil de crucificările din provincia Iudeea, care era pe atunci sub autoritatea directă a Romei, şi nu sub a vreunui vasal (cum era cazul Galileii, ca să dau un exemplu), a născocit o modalitate alternativă de expediere pe lumea cealaltă. Pe terenul unde aveau loc execuţiile, se săpau nişte gropi înguste şi adânci, uneori şi de doi metri sau chiar mai mult, iar în aceste gropi se fixa un soi de ladă de lemn tare, pusă pe verticală şi deschisă la ambele capete, în care se înfigea stâlpul crucii, întreaga structură fiind apoi foarte solidă. Asta însemna că răufăcătorul trebuia să care întreaga cruce, cu partea orizontală şi cea verticală prinse în cuie una de alta sau îmbinate, de la locul biciuirii până la cel al morţii, iar epuizarea provocată astfel îi grăbea cât de cât sfârşitul. Însemna, de asemenea, că osânditul putea fi prins în cuie în timp ce crucea stătea întinsă pe jos pe dealul (căci deal era, de obicei) răstignirii, într-o singură operaţiune rapidă ce presupunea participarea a trei bărbaţi versaţi în ale tainei cu pricina, câte unul pentru fiecare palmă sau încheietură şi unul, de multe ori mai puternic și mătăhălos, pentru picioare, chit că deseori chema în ajutor câte-un băiat care să-i ţină picioarele nemişcate, cât le străpungea. Odată terminată această triplă ţintuire, crucea cu povara ei gemând era târâtă până la groapa îngustă ce aştepta, era ridicată cu strigăte vesele şi apoi culisată în deschizătură, unde se potrivea bine şi rămânea dreaptă, deşi, când bătea vântul tare, scârţâia şi se legăna precum catargul unei corăbii.