AM CRESCUT ÎNTR-O GARSONIERĂ din Atena, unde somnul era venerat. Când aveam 11 ani, părinţii mei au divorţat, iar eu, mama şi sora mea am fost nevoite să împărţim acea singură cameră. Totuşi, era de la sine înţeles că trebuia să facem tot ce ne stătea în putinţă ca să nu ne trezim una pe alta din somn. Dacă trebuia să mai învăţ după ce sora mea cea mică se culca, rămâneam în bucătărie, ca să nu o deranjez cu lumina. Mama era foarte strictă când venea vorba de importanţa somnului pentru sănătatea, fericirea şi rezultatele noastre şcolare. Dar, în ciuda acestor începuturi promiţătoare, odată ce am plecat de acasă -mai întâi ca să studiez la Cambridge şi, ulterior, ca să locuiesc şi să muncesc în Londra-, am început să consider că privarea de somn, normă culturală universală, este cheia performanţei şi a succesului. FOMo· (frica de a rata lucruri) a devenit parte din viaţa mea cu mult înainte ca acest acronim să fie inventat (probabil de către mile na - rii' privaţi de somn). Ani la rând, am continuat să-i spun somnului „du-te naibii!", până când, aşa cum am scris şi în Thrive"', m-am prăbuşit din cauza nesomnului, a oboselii şi a surmenajului, în aprilie 2007. Tocmai revenisem acasă după ce mersesem cu fiica mea, Christina, pe atunci boboc de liceu, la Ziua Porţilor Deschise, ca să îşi aleagă facultatea. Regula de bază asupra căreia căzuserăm de acord-sau, mai bine zis, pe care fiica mea o impusese -era că nu am voie să stau pe BlackBerry în timpul zilei. Dar asta nu însemna că nu mai muncesc (ce sacrilegiu!). În fiecare seară, luam cina târziu şi ne întorceam la hotel epuizate. 

Apoi, de parcă rolurile s-ar fi inversat, Christina era cea responsabilă şi mergea la culcare, în timp ce eu mă purtam ca o adolescentă care se furişează afară ca să stea până noaptea târziu. După ce adormea ea, deschideam calculatoarele şi telefoanele BlackBerry, răspundeam la toate e-mailurile „urgente" şi încercam să strecor o zi întreagă de muncă în ceea ce ar fi trebuit să fie timpul meu de odihnă. Asta se întâmpla până pe la trei dimineaţa, când nu-mi mai puteam ţine ochii deschişi. După trei sau patru ore de somn, eram din nou în picioare pentru programul de zi. Munca, până la urmă, era pentru mine mai importantă decât somnul, cel puţin pentru mine, cea din 2007. Pentru că-nu-i aşa? -conduc o afacere- una care îmi poartă numele. Bineînţeles, sunt indispensabilă, aşa că trebuie să lucrez toată noaptea, să răspund la o sută de e-mailuri, apoi să scriu un articol lung de blog, iar ziua să fiu şi o mamă perfectă. Acest stil de a lucra şi de a trăi părea că mi se potriveşte bine-până când nu s-a mai potrivit deloc ... Singura parte din acea călătorie pe care mi-o amintesc dar este dimineaţa rece şi ploioasă de la Brown·, mergând ameţită de parcă era săptămâna examenelor finale. După aproape o treime din turul universităţilor, Christina s-a apropiat de mine şi mi-a zis: ,,Nu vreau să mă înscriu aici. Nu mai bine renunţăm la tur şi mergem să bem o cafea?" M-am simţit ca şi cum primisem un permis de eliberare din închisoare. Da, da! Unde este cel mai apropiat Starbucks? Cât de repede putem ajunge acolo? Sper că nu e coadă. Abia aştept a patra infuzie de cofeină din zi -este fix impulsul de care am nevoie ca să supravieţuiesc programului de noapte . ..