Omul se trezeşte şi simte că pleoapele sale opun rezistenţă. În timp ce raţiunea lui amorţită încearcă să înţeleagă ce înseamnă acest lucru, el percepe nişte pete neclare, lipsite de contur. Clipeşte o dată, de două ori, dar asta nu face imaginea mai clară. Se întreabă dacă nu cumva a băut prea mult cu o seară înainte, dar, în mod ciudat, nu-şi mai poate aminti. Ar vrea să ridice mâna ca să-şi şteargă firişoarele alunecoase de pe pupile cu degetul mare şi arătătorul, dar braţul nu-i dă ascultare. Ba chiar nici nu şi-l mai simte. Panicat, încearcă să ridice celălalt braţ, fără să reuşească. Din câteva bătăi, inima lui accelerează de la ritmul egal de repaus la sprint. Oare este legat? Ce gând absurd! Mai mult, dacă ar fi aşa, tot şi-ar putea simţi membrele. 

Dar, de fapt, ce naiba se întâmplă? Oare s-a culcat într-o poziţie incomodă şi i-a amorţit braţul? I se întâmplase adesea aşa ceva, dar întotdeauna numai la un braţ sau un picior, celelalte membre puteau fi mişcate normal. Mintea îi strigă că trebuie să-şi adune puterile, că este cu neputinţă să fie paralizat. Moblilizându-şi toată puterea voinţei, încearcă din nou să-şi schimbe poziţia braţelor, a picioarelor, a tălpilor, să ridice măcar un deget... Nimic. Nu-şi poate întoarce capul nici măcar cu un centimetru. Doar muşchii oculari funcţionează, aşa că poate să-şi mişte ochii şi măcar dispar firişoarele. Se uită fix la tavanul cu panouri din aluminiu, de un argintiu mat. Nu este dormitorul lui. Cuprins de panică, respiră din ce în ce mai agitat. Concentrează-te, îşi ordonă. 

Trebuie să te concentrezi naibii încă o dată! Uită-te în jur! Deasupra lui, pieziş, este montată o lampă plată, pătrată, prin a cărei sticlă mată se strecoară lumina rece a tuburilor de neon. Privirea lui se îndreaptă spre stânga, se opreşte pe altă lampă, ceva mai mică decât cea de deasupra lui. La marginea de jos a câmpului său vizual licăreşte ceva de culoare închisă, care îşi schimbă poziţia. Dar, ca să poată vedea mai clar ce este acolo, ar trebui să întoarcă lateral capul măcar puţin, ceea ce nu reuşeşte, în ciuda tuturor eforturilor. Se teme că în curând frica îl va copleşi cu totul şi îi va paraliza şi gândurile. Nu-şi poate permite asta. Trebuie să se forţeze să gândească organizat. Poate că totul este doar un vis? Subconştientul l-a mai înşelat, în somn, făcându-l să creadă în cele mai nebuneşti lucruri. Că a căzut într-un întuneric fără fund sau că poate să zboare. Dar acesta nu este un vis, deoarece oricât de clare ar fi fost aceste episoade, nu le-a simţit niciodată la fel de reale ca pe situaţia prezentă. În plus, apar brusc frânturi de memorie, iar aceste fragmente sunt suficiente pentru a-i accelera pulsul deja rapid.