Căpitanul-comandor Vincent Ryan din Marina Regală, comandant al celui mai nou tip de distrugător de clasa S din flota Maiestăţii Sale, Sirdar, îşi sprijini coatele confortabil de balustrada pupitrului de comandă, ridică binoclul de noapte şi mătură cu privirea, atent, apele calme şi argintii ale Mării Egee, luminate de razele lunii. Se uită mai întâi spre nord, peste uriaşul val alb fosforescent, parcă sculptat, ridicat de pintenul ascuţit al distrugătorului: la nu mai mult de şase kilometri şi jumătate depărtare, pe fundalul cerului indigo, spuzit cu stele de diamant, se întindea, întunecată, o insulă stâncoasă: insula Kheros, care de luni de zile era avanpostul îndepărtat şi asediat a două mii de soldaţi britanici, care îşi aşteptau moartea în acea noapte, dar care acum n-aveau să mai moară. Ryan îşi roti binoclul la 180 de grade şi încuviinţă din cap satisfăcut. Îi plăcea ce vedea. Cele patru distrugătoare de la sud erau atât de perfect aliniate, încât valurile ridicate de carena primului dintre ele ascundea complet corpurile celorlalte trei nave. Ryan îşi întoarse binoclul către est. Era ciudat, reflectă el, cât de puţin însemnate, chiar dezamăgitoare, puteau fi urmările unui dezastru natural sau ale unuia provocat de om. Dacă n-ar fi fost acea licărire roşiatică mată şi fuiorul de fum care se înălţa din partea de sus a falezei, împrumutând locurilor o vagă aură dantescă de ameninţare primordială, încărcată cu prevestiri funeste, peretele abrupt din interiorul portului ar fi arătat la fel cum arăta, probabil, şi în epoca lui Homer. 

Proeminenţa aceea stâncoasă uriaşă, părând de la distanţă aşa de netedă şi de regulată şi cumva ineluctabilă, ar fi putut fi modelată de vânturi şi intemperii, în zeci de milioane de ani, sau ar fi putut fi, la fel de bine, tăiată cu doar cinci mii de ani în urmă de pietrarii Greciei antice, veşnic în căutare de marmură pentru construirea templelor lor ionice. Dar aproape de neconceput şi aproape depăşind înţelegerea umană era faptul că, în urmă cu doar zece minute, acea proeminenţă nici nu existase, iar în locul ei fuseseră zeci de mii de tone de rocă – cea mai impenetrabilă fortăreaţă germană din Egee şi, mai presus de orice, cele două mari tunuri din Navarone, toate dispărute acum pentru totdeauna în mare, la o sută de metri adâncime. Scuturând uşor capul, căpitanul-comandor Ryan lăsă binoclul în jos şi se răsuci spre oamenii care reuşiseră să facă în cinci minute mai mult decât ar fi putut face natura în cinci milioane de ani. 

Căpitanul Mallory şi caporalul Miller. Asta era tot ce ştia despre ei, asta precum şi faptul că fuseseră trimişi în acea misiune de un vechi prieten de-al lui, un comandor de marină pe nume Jensen, care, după cum aflase – spre totala lui uimire – cu doar douăzeci şi patru de ore în urmă, era şeful Serviciilor Aliate de Spionaj din Mediterana. Însă asta era tot ce ştia despre ei şi poate că nu ştia nici măcar asta. Poate că numele lor nu erau Mallory şi Miller. Poate că nici nu erau căpitan, respectiv caporal. Nici nu arătau ca un căpitan sau un caporal. Şi, la drept vorbind, nu arătau ca nici un soldat pe care-l văzuse până atunci. Îmbrăcaţi în uniforme germane pătate de sânge şi sare, murdari, nebărbieriţi, tăcuţi, vigilenţi, rezervaţi, ei nu aparţineau nici uneia dintre categoriile de oameni pe care le întâlnise vreodată: singurul lucru pe care-l putea spune cu siguranţă, privind ochii înfundaţi în orbite, injectaţi şi înceţoşaţi, feţele pământii, supte şi ridate ale acelor doi bărbaţi care nu mai erau tocmai tineri, era că nu mai văzuse niciodată fiinţe umane atât de extenuate.