— Nu ţi le dau cu două pence, striga bunicul meu, ţinând câte o varză în fiecare mână, nu ţi le dau nici cu un penny, nici măcar cu juma’ de penny. Nu, io ţi le dau c-un sfert. Acestea au fost primele cuvinte pe care mi le pot aminti. Înainte chiar de a învăţa să merg, sora mea mă arunca într-o ladă de portocale pe trotuar, lângă taraba bunicului, ca să se asigure că-mi încep ucenicia din vreme. 

— Numa-şi arată pretenţiile, le spunea bunicul clienţilor săi făcând semn spre lada în care mă aflam. De fapt, primul cuvânt pe care l-am rostit a fost „bunicu’ ”, al doilea „sfert”, iar când am împlinit trei ani îi puteam reproduce jargonul de angrosist cuvânt cu cuvânt. Nu că ar fi ştiut cineva din familia mea cu precizie ziua exactă când m-am născut eu, având în vedere faptul că bătrânul meu petrecuse noaptea în închisoare şi mama murise chiar înainte ca eu să trag pentru prima oară aer în piept. Bunicul credea că se putea foarte bine să fi fost într-o sâmbătă, i se părea că luna fusese, mai mult ca sigur, ianuarie, era convins că anul era 1900 şi ştia că era sub domnia reginei Victoria. Aşa că ne-am decis pentru sâmbătă, 20 ianuarie 1900. Nu mi-am cunoscut niciodată mama pentru că, aşa cum am explicat, a murit în ziua în care m-am născut. „La naştere”, spunea preotul nostru, dar n-am înţeles cu adevărat ce voia să zică decât mulţi ani mai târziu, când m-am lovit din nou de această problemă. Părintele O’Malley nu contenea să-mi repete că, dacă văzuse vreodată o sfântă, ea fusese aceea. Tatăl meu, care n-ar fi putut fi descris ca un sfânt de către nimeni, lucra la docuri ziua, vieţuia în cârciumă noaptea şi venea acasă în zori pentru că era singurul loc unde putea dormi fără să fie deranjat. Restul familiei era compus din trei surori 

– Sal, cea mai mare, care avea cinci ani şi ştia când s-a născut pentru că fusese în mijlocul nopţii şi-l ţinuse treaz pe bătrânu’; Grace, care avea trei ani şi nu stricase somnul nimănui; şi roşcata Kitty, care avea optsprezece luni şi nu se oprea niciodată din zbierat. Capul familiei era bunicu’ Charlie, al cărui nume l-am primit şi eu. Avea camera lui de dormit la parterul casei noastre din Whitechapel Road, nu doar pentru că era cel mai bătrân, ci pentru că el plătea chiria întotdeauna. Noi ceilalţi stăteam la grămadă în camera de vizavi. Mai aveam două încăperi la parter, un fel de bucătărie şi ceva ce majoritatea oamenilor ar numi o debara mare, dar căreia lui Grace îi plăcea să-i zică salon. În grădină – iarbă nu aveam – era şi un W.C. pe care îl împărţeam cu o familie de irlandezi care locuia la etajul de deasupra. Ei păreau să se ducă întotdeauna la trei noaptea. Bunicul – care era de meserie zarzavagiu – ţinea taraba de la colţul lui Whitechapel Road. Îndată ce am putut să evadez din lada mea de portocale şi să mă învârt printre alte cărucioare, am descoperit repede că era considerat de localnici cel mai bun negustor din East End. Pe tata, despre care v-am spus deja că era docher de meserie, n-a părut să-l intereseze niciodată prea mult vreunul dintre noi şi, cu toate că uneori putea să câştige chiar şi o liră pe săptămână, se pare că banii ajungeau întotdeauna la Black Bull, unde erau cheltuiţi pe bere, halbă după halbă, sau pierduţi la jocuri de cribbage ori domino în compania vecinului nostru de alături, Bert Shorrocks, un tip care părea să nu vorbească niciodată, ci doar să mormăie.