Opreşte-te, Marwan!
Apucându-şi prietenul de braţ, îl trase în spatele unui stâlp care
ieşea din zid. Cu un şuierat, uşa automată se închise în urma lor.
Marwan exclamă:
— Dar... profesore, ce...?
— Priveşte.
Cu decorul lui învechit şi picturile decolorate, holul aeroportului
din Sana’a era traversat de o mulţime de indivizi cu keffiyeh2
-uri în
carouri roşu cu alb care veneau şi plecau, incredibil de tăcuţi.
— Acolo!
În picioare, de fiecare parte a ghişeelor pentru îmbarcare, bărbaţi
în costume sumbre şi cu ochelari negri le făceau semn occidentalilor
care se prezentau la îmbarcare să îşi deschidă valizele şi să se lase
controlaţi corporal.
— Dacă mă controlează, murmură profesorul, sunt pierdut!
Se lipi de perete, cu răsuflarea întretăiată. Fotografiile din aparatul
lui nu erau un lucru grav, putea oricând să le spună că aveau legătură
cu profesia lui de arheolog. Dar pergamentul! Să scoată ilegal din
Yemen o asemenea comoară însemna arestarea, închisoarea, poate
chiar pedeapsa cu moartea.
Cu privirea pierdută, traversă holul. Câteva femei cu voal, pasageri
care se grăbeau spre ghişee, un bătrân aplecat spre podea care dădea
cu mopul la vreo zece metri de ei: nimeni nu îi privea. Îşi băgă mâna
rapid în buzunarul interior al vestei şi scoase un obiect cilindric
înfăşurat cu grijă în hârtie de împachetat, îl strecură pe lângă corp şi
îl trecu în mâna lui Marwan, care înţelese şi îl îndesă iute în geantă.
Îşi apropiară capetele.
— Este poliţia politică, spuse profesorul, suspectează ceva! Pleacă
de aici fără să te faci remarcat. Eu am ieşit deja din calcul, tu trebuie
să scoţi pergamentul din Yemen.
— Eu, să scot pergamentul? Ca să mă duc unde?
— Întoarce-te la ai tăi, în Siria. Călătoreşte pe uscat, ia doar
2 Eşarfă tradiţională purtată de populaţia arabă (n.red.).

transportul în comun. Cu faţa ta, keffiyeh-ul şi paşaportul sirian, n-o
să atragi atenţia nimănui.
— Şi, dacă ajung acolo teafăr, ce trebuie să fac cu pergamentul?
Profesorul şovăi o clipă, apoi îşi întoarse privirea spre Marwan.
— Du-te la mănăstirea Mar Moussa, în deşertul dintre Damasc şi
Homs. Părintele Dall’Oglio o să-şi dea seama imediat de importanţa
documentului, am toată nădejdea. Du-te, prietene, dă-i-l lui şi fii
atent, cunoşti toate lucrurile care sunt în joc. De acum înainte, toate
speranţele noastre sunt în tine.
— Şi dumneata, profesore?
— Nu-ţi face griji. Nu mă vor pe mine, vor ceea ce tocmai ai
strecurat tu în geantă.
Marwan încuviinţă din cap, strânse pe nevăzute mâna tovarăşului
său, ocoli stâlpul şi se îndepărtă cu un aer calm spre ieşire. La
trecerea lui, bătrânul ridică ochii de la mop şi îl privi pe furiş.
Când silueta lui Marwan dispăru după geamurile din sticlă,
profesorul scoase un oftat de uşurare şi se îndreptă în direcţia opusă,
spre ghişeul Air Arabia. Nu era nimeni înaintea lui, prezentă
paşaportul şi biletul însoţitoarei de zbor, care îi zâmbi.
— Bine aţi venit la bord, profesore Erwin.
La auzul acelor cuvinte, doi bărbaţi cu ochelari negri se
desprinseră de perete dintr-o singură mişcare şi îl încadrară.
— Domnule, vă rugăm să ne însoţiţi.
— De ce? Aveţi aici documentele mele, sunt perfect în ordine!
— Un simplu control de rutină, avem rugămintea să vă luaţi valiza
şi să ne urmaţi. Fără să opuneţi rezistenţă, vă rugăm!
Încolţindu-l, ocoliră ghişeul şi îl făcură să intre într-o încăpere fără
ferestre care dădea direct în hol. Aşezat în spatele unui birou din
metal, un bărbat în civil, cu o bărbie voluminoasă şi ras în cap, răsfoia
nişte documente. Fără să ridice privirea, făcu un gest cu mâna
dreaptă.
— Te aşteptam, profesore. Pune valiza jos, o să mă ocup eu de
dumneata.

Roma era scăldată în dulceaţa senzuală a unei seri de aprilie. Cu
capul plecat, ochii închişi, chipul parcă aspirat spre interior, sufletul
lui părea să se amestece cu notele scoase de flaut. În întunericul ce se
lăsa, marele amfiteatru de la universitatea pontificală Sant’Anselmo
era plin. Pentru a-l asculta, veniseră toţi elevii de la colegiile de rit
catolic oriental din Roma: deşi benedictin, nu era oare un pic de-al
lor?
De la înălţimea amfiteatrului, acolo unde se aşezase, Nil îl asculta
fermecat. El îl rugase să interpreteze în seara aceea Syrinx, de
Debussy. „Cum poate un american să interpreteze atât de bine o
melodie atât de franţuzească?”
Amândoi fuseseră trimişi pe lângă Vatican ca să îşi obţină licenţa
în teologie, fratele Nil – de la abaţia lui din Val-de-Loire, iar fratele
Anselm – de la cea din New Jersey. Situată în plin centru al oraşului,
la câteva zeci de kilometri de New York, abaţia Newark avea o
reputaţie proastă în rândul benedictinilor francezi: „Gândiţi-vă
numai, primesc refugiaţi!” În ciuda acelui detaliu, pe parcursul
şcolarizării lor, americanul cu alură aristocratică şi francezul cu
siluetă ştearsă deveniseră foarte apropiaţi.
La ieşirea de la concert, Nil se apropie de Anselm, înconjurat în
mănăstire de un grup de studenţi catolici, nişte greci volubili.
Tânărul, mai înalt cu un cap decât orientalii, îi făcu semn.
— Şi, Frenchie, ţi-a plăcut?
— Ai făcut progrese! Te las cu admiratorii tăi, ne vedem mâine?
Nil urcă agale scările mari din marmură care dădeau spre un
coridor lung şi întunecat, apoi intră în camera lui. Şovăi o clipă, apoi
traversă încăperea fără să aprindă lumina. Deschise fereastra, se
sprijini de pervaz, închise ochii şi inspiră prelung. Dinspre mănăstirea
redevenită tăcută, un parfum delicat de portocali se ridica spre el,
amestecat cu cel de paste.
Parfumul Romei! Ca în fiecare seară, la căderea nopţii, un cântec
începu să îi răsune în minte: Hello darkness my old friend... Îi amintea
de tenebrele celeilalte vieţi şi de plecarea pe furiş din casa familiei.

Casa scării era întunecată şi totuşi nici nu oprise alarma, nici nu
chemase liftul. Cu valiza uşoară în mână, coborâse scările una câte
una, fără să facă vreun zgomot, ca un hoţ care fugea. Şi chiar despre o
fugă era vorba: în ajun, tatăl lui nu îşi ascunsese mânia.
— Nu mai eşti unul de-al nostru. Când te-ai dus să te refugiezi
într-o mănăstire, ai ales să fugi din lumea noastră. Pleacă, nu te mai

cunosc! Când mă gândesc la ce studii ai făcut, la viitorul pe care ţi l-
am pregătit, ce risipă!

Risipa pentru Nil era tocmai viaţa aceea care se scurgea în ipocrizia
unui conformism social tulbure pe care nu îl mai suporta. Pentru a
scăpa de el, colecţionase diplome şi petrecuse. Hora fetelor!
Ambiţioasele, timidele, însetatele, căutătoarele, nesătulele defilaseră
ca o vâltoare, cu chipurile cufundate în aceeaşi căutare a plăcerii.
Întâlniri, îmbrăţişări urmate de osteneală. Dorinţa, niciodată
satisfăcută. „Dragostea... există în afara literaturii?” se întreba el.
Cuprins deodată de un imens dezgust, hotărâse să fugă din acel
univers lipsit de suflet, cu orizonturi închise, ca să caute altceva,
neprevăzutul unui ideal.