Să ne închipuim că noi doi am sta într-o încăpere liniştită, cu vedere spre grădină, sporovăind şi sorbind din ceştile cu ceai verde, povestind ceva care s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, iar eu ţi-aş spune: „După-amiaza când l-am cunoscut pe cutare… a fost cea mai frumoasă după-amiază din viaţa mea şi cea mai nefericită, în acelaşi timp”. Îmi imaginez că ai pune jos ceaşca şi ai întreba: „Ei bine, cum a fost de fapt? Cea mai frumoasă, sau cea mai nefericită? Pentru că nu se poate să fi fost amândouă!” În mod normal, aş râde singură de mine şi ţi-aş da dreptate. Dar adevărul e că după-amiaza când l-am cunoscut pe domnul Tanaka Ichiro a fost cea mai frumoasă şi cea mai nefericită din viaţa mea. Îl găseam fascinant, în asemenea măsură încât şi mirosul de peşte al mâinilor lui era un fel de parfum. Dacă nu l-aş fi cunoscut, sunt sigură că n-aş fi devenit gheişă. Nu m-am născut şi nu am fost crescută pentru a deveni gheişă în Kyoto. Nici măcar nu m-am născut la Kyoto. Sunt fiica unui pescar din Yoroido, un orăşel de pe coasta Mării Japoniei. În toată viaţa mea, n-am povestit la mai mult de o mână de oameni despre Yoroido, sau despre casa în care am crescut, sau despre mama şi tatăl meu, sau despre sora mea mai mare – şi cu siguranţă n-am povestit nimic despre cum am devenit gheişă, sau ce înseamnă să fii gheişă. Cei mai mulţi oameni preferă să-şi păstreze fanteziile despre cum mama şi bunica mea au fost gheişe, şi cum am învăţat să dansez de cum am fost înţărcată şi aşa mai departe. De fapt, acum mulţi ani, tocmai îi turnam o ceaşcă de ceai unui bărbat când el a menţionat din întâmplare că fusese la Yoroido cu doar câteva zile în urmă. Ei bine, m-am simţit cum trebuie să se simtă o pasăre după ce a traversat în zbor oceanul şi dă peste o altă fiinţă care-i cunoaşte cuibul. Am fost atât de surprinsă, că nu m-am putut opri să nu exclam:...