L-am întâlnit, recunosc, într-un restaurant. De fapt, n-are importanţă unde l-am întâlnit, pentru că l-aş fi întâlnit neapărat, îl căutam, iar locul n-are nici o semnificaţie. Stătea la singura masă liberă, avea în faţă un coniac şi o cafea abia începută, şi după felul cum mi-a permis să ocup locul şi apoi şi-a întors, prefăcut distrat, privirile spre intrare, am înţeles că aşteaptă pe cineva şi că nu mă puteam considera decât un intrus. Cum însă foamea îmi dicta alte reguli decât cele impuse de bunacuviinţă, am preferat să rămân anume la masa aceasta. Aţi ghicit, desigur, că el avea să fie eroul a cele ce urmează şi ţin să vă confirm imediat presupunerea. Da, el avea să fie eroul celor ce vor urma. Atunci însă nu ştiam lucrul acesta nici eu, şi cu atât mai puţin îl putea bănui el. Era un client vechi al acestui aşezământ, am notat amănuntul din gestul gratuit al chelnerului de a-i scutura nişte firimituri imaginare de pe faţa de masă în timp ce asculta, absent, comanda mea. Când cele câteva slabe încercări de a lega o discuţie se izbiră de zidul impenetrabil al unor „da” şi „nu” seci, mă limitai să-l examinez pe furiş: un prost, dar util obicei profesional, care mi-a cauzat destule neplăceri în viaţă, dar mi-a oferit şi numeroase satisfacţii în scris. Era un bărbat sub treizeci de ani, probabil înalt (mai târziu m-am convins de justeţea presupunerii), de o frumuseţe rară. Una din acele frumuseţi, pe lângă care treci fără s-o observi imediat, dar de care nu te poţi rupe, odată observând-o.