Şase micuţi în vârstă de 12 ani, îmbătrâniţi, fuseseră copii-soldaţi. Văzuseră moartea de foarte aproape și poate chiar făcuseră moarte de om. Acești copii se treziseră bătrâni dintr-odată. În numai câteva luni, ridurile provocate de griji le brăzdau frunţile. Ochii nu le mai râdeau, iar maxilarele încleștate le înăspreau trăsăturile. Unul dintre acești micuţi îmbătrâniţi, surâzând cu gropiţe în obraji, mi-a spus că războiul din Congo se terminase și că-și dorea, de-acum, să devină fotbalist sau șofer pe una dintre mașinile acelea nemaipomenite pe care le aveau ONG-urile de la Goma. Semăna cu nepoţelul meu, numai că avea pielea neagră. Un alt micuţ îmbătrânit m-a rugat să-i explic de ce nu se simţea în largul lui decât în biserică. „Mereu am în faţa ochilor imagini care mă-nfricoșează. De cum intru într-o biserică, văd numai lucruri frumoase.“ Restul micuţilor îmbătrâniţi, întristaţi aprobau cele spuse de prietenul lor, spre marele amuzament al fotbalistului-șofer.¹ Am fost incapabil să răspund, am văzut decepţia acestor copii mâhniţi, i-am lăsat cu suferinţele lor și n-am știut să le spun de ce simplul fapt de a intra într-o biserică poate trata o traumă, alina o neliniște și șterge imaginile ororii. La vârsta de 14 ani, Elie Wiesel² a fost aruncat într-un infern în care înnebunise realitatea însăși – la Auschwitz! Revenit din imperiul morţii, i-a fost imposibil să vorbească, în timp ce o forţă interioară îl împingea să mărturisească. În jurul lui, auzea: „Ce Dumnezeu este acela care a îngăduit să se întâmple așa ceva?“³ Unii dintre apropiaţii săi își pierduseră credinţa: „Dacă ar fi existat, Dumnezeu n-ar fi îngăduit asemenea lucru“. Adolescentul supravieţuia cu o sfâșiere intimă, pentru că el își păstra credinţa, străpunsă de o întrebare obsesivă: „De ce a îngăduit așa ceva?“ Dar tot el a înţeles că Dumnezeu suferea, fiindcă exista răul: „Dumnezeu este în suferinţă după Auschwitz, am foarte multă nevoie de El“. Putem să ignorăm faptul că, astăzi, șapte miliarde de fiinţe umane i se adresează în fiecare zi, Îi simt apropierea afectivă, se tem de judecata Lui și se întâlnesc în locuri de rugăciune minunate, cărora le spun biserici, moschei, sinagogi și temple de tot felul? Putem să nu încercăm să înţelegem de ce această nevoie fundamentală alunecă atât de frecvent spre un limbaj totalitar, care împietrește sufletele și, în numele iubirii aproapelui, se transformă uneori în ură faţă de celălalt?