Conducând un grup de cinci nave masive pe orbita planetei brăzdate de canioane, primero Vorian Atreides examină forţele robotice inamice, aliniate împotriva lui: lucioase şi argintii, ca nişte peşti de pradă. Desenul lor eficient, funcţional le oferea graţia involuntară a unor pumnale ascuţite. Monstruozităţile de luptă ale lui Omnius depăşeau ca număr navele umane în proporţie de zece la unu, dar datorită faptului că navele de război al Jihadului erau echipate cu straturi suprapuse de scuturi Holtzman, flota duşmană putea bombarda vehiculele umane fără să provoace nicio pagubă şi fără să înainteze spre suprafaţa lui Anbus IV. Deşi apărătorii umani nu aveau puterea de foc necesară pentru a zdrobi forţele maşinilor sau măcar pentru a le respinge, luptătorii Jihadului continuau oricum să lupte. Era o situaţie echilibrată, oamenii şi maşinile înfruntându-se deasupra planetei. Omnius şi forţele sale îşi asiguraseră multe victorii în ultimii şapte ani, cucerind mici colonii periferice şi stabilind avanposturi de unde lansau valuri implacabile de atacuri. Acum însă, armata Jihadului jurase să apere cu orice preţ planetele nealiate împotriva maşinilor gânditoare – fie că populaţia băştinaşă voia sau nu. Jos, pe suprafaţa planetei, colegul său primero, Xavier Harkonnen, încerca încă o vizită diplomatică printre bătrânii zenşiiţilor, conducătorii unei secte budislamice primitive. Vor se îndoia că prietenul său avea să facă prea multe progrese. Xavier era prea inflexibil ca să fie un bun negociator: simţul datoriei şi aderarea strictă la obiectivele misiunii erau întotdeauna esenţiale în mintea lui. În plus, Xavier era pornit împotriva oamenilor ăstora… iar ei îşi dădeau neîndoielnic seama de acest lucru. Maşinile gânditoare voiau Anbus IV. Armata Jihadului trebuia să le oprească. Dacă zenşiiţii voiau să se izoleze de conflictul galactic şi să nu coopereze cu bravii soldaţi care luptau pentru a păstra libertatea rasei umane, atunci nu valorau nimic. O dată, Vor îl comparase în glumă pe Xavier cu o maşină, pentru că vedea lucrurile în alb şi negru, iar celălalt bărbat se încruntase cu răceală, în semn de răspuns. Potrivit rapoartelor de la suprafaţă, conducătorii religioşi zenşiiţi se arătaseră la fel de încăpăţânaţi ca şi primero Harkonnen. Ambele părţi se cramponau de poziţiile lor. Vor nu punea la îndoială stilul de comandă al prietenului său, deşi era destul de diferit de al lui. Crescut printre maşinile gânditoare şi instruit ca om de încredere al lor, Vor îmbrăţişa acum umanitatea cu toate faţetele ei, şi era năucit de nou-descoperita libertate. Se simţea eliberat când practica sporturi şi juca jocuri de noroc, sau stătea de vorbă şi glumea cu ceilalţi ofiţeri. Era atât de diferit de ceea ce-l învăţase Agamemnon!