— Nu mai plânge, m-a avertizat ea. Mai bine ți-ai ține gura. Fața mi-a împietrit, inima a încetat să-mi mai bată nebunește. Mi-am mușcat adânc buza de jos ca să nu mai scot niciun sunet. — Fac asta pentru că te iubesc, îmi tot repeta ea la ureche, apărându-se. Copil fiind, mi se întâmpla cu regularitate să fiu „plesnită“. La vremea aceea era o practică acceptată printre adulți să folosească pedepsele corporale pentru a disciplina copiii. Bunica mea, Hattie Mae, era adepta lor. Dar chiar și la vârsta de trei ani știam că nu era corect ce mi se întâmpla. Una din cele mai crunte bătăi am luat-o într-o duminică dimineață. Mersul la biserică juca un rol foarte important în viețile noastre. Chiar înainte să plecăm la slujbă, am fost trimisă la puțul din curte ca să scot apă; n-aveam apă în casă la ferma unde stăteam cu bunicii mei. De la fereastră, bunica m-a surprins jucându-mă cu degetele în apă și s-a înfuriat. Deși doar visam cu ochii deschiși, inocentă, ca un copil, bunica s-a supărat foarte tare, pentru că era apa noastră de băut, iar eu îmi băgasem degetele în ea. M-a întrebat dacă m-am jucat în apă și eu i-am zis că nu. M-a pus cu fundul în sus și m-a zvântat în bătaie. După aceea, am reușit să-mi pun rochița albă de duminică; dar sângele a început să curgă și să lase pete purpurii pe țesătura apretată. Furioasă, când a văzut petele, m-a certat că am murdărit rochia, după care m-a trimis la școala de duminică. În sudul rural, așa erau crescuți copiii negri. Niciunul din cei pe carei știu nu scăpa nebătut. Am fost „atinsă“ pentru cele mai nevinovate motive. 

Că am vărsat apă pe jos, că am spart un pahar, că nu puteam să tac din gură sau să stau locului. Am auzit o dată un comic de culoare spunând: „Cel mai lung drum este atunci când te duci să aduci nuiaua“. Nu numai că trebuia să mă duc după nuia, dar, dacă nu era niciuna la îndemână, trebuia să găsesc eu una — o nuia subțire, tânără mergea cel mai bine, dar dacă era prea subțire trebuia să împletesc două sau trei, ca să fie mai rezistentă. De multe ori mă obliga s-o ajut să împletească o nuia. Câteodată bătăile erau rezervate pentru sâmbătă seara, când eram dezbrăcată și proaspăt îmbăiată. Apoi, când abia mai reușeam să mă țin pe picioare, îmi spunea să nu mai stau bosumflată și să zâmbesc. Să uit, ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. În cele din urmă am dezvoltat un talent deosebit care mă ajuta să detectez când urma să apară probleme. Recunoșteam schimbarea de intonație din vocea bunicii sau privirea care însemna că e nemulțumită de mine. Nu era un om rău. Cred că ținea la mine și voia să fiu „o fată bună“. Și am înțeles că singura cale să evit pedeapsa și durerea era „să-mi țin gura“ și să tac. În următorii patruzeci de ani, modelul supunerii condiționate — ca rezultat al traumei foarte adânci — avea să-mi definească toate relațiile, interacțiunile și deciziile din viață. Impactul pe termen lung al bătăilor — după care eram obligată să-mi țin gura și chiar să zâmbesc — a fost că m-am transformat într-o persoană care a făcut întotdeauna pe placul celorlalți. Dacă aș fi fost crescută altfel, nu mi-ar fi trebuit jumătate de viață ca să învăț să impun limite și să spun „nu“. Ca adult, sunt recunoscătoare că am relații de durată, constante și bazate pe iubire cu mulți oameni. Cu toate acestea, bătăile din copilărie, fracturile emoționale și legăturile distruse pe care le-am avut cu figurile centrale din copilăria mea au contribuit din plin la dezvoltarea independenței mele solitare. În cuvintele atât de puternice ale poemului „Invictus“, „sunt maestrul sorții mele, sunt căpitanul sufletului meu“. Milioane de oameni au fost tratați exact la fel în copilărie și au crescut crezând că nu sunt buni de nimic.