Am avut fericit trei copii. La fel ca mulți părinți, am făcut tot posibilul să mă asigur că au o viață fericită. Deși multe familii și copiii lor vin să mă consulte, când vine vorba de propriii mei copii, ca tată, se întâmplă să fiu la fel de neajutorat ca și cei pe care îi primesc. Nu mi-e frică să spun și să le spun. Eu incerc macar sa aplic cu ai mei ce recomand cu ai lor. De asemenea, încerc să îi asigur că dificultățile părinților, le împărtășim cu toții, într-un fel sau altul. Cu cursul meu complicat al vieții, cu copilăria mea dureroasă, nu a fost surprinzător pentru mine să văd că copiii mei încă purtau „tigăile mele”. Timpul mi-a permis să înțeleg că le-au purtat chiar mai mult decât credeam. Într-un mod îngrozitor. Totuși, nu din lipsă de a fi „lucrat” personal. Gândindu-mă sincer că nu vor experimenta suferința pe care am trăit-o eu, că nu vor trece prin aceleași încercări, cred că i-am scutit până acum de a trăi traume similare. Mult mai bine. Totuși, tot ceea ce rămăsese inconștient în mine, toate emoțiile care încă mă locuiau în ciuda eforturilor terapeutice asupra mea, îl apucaseră, într-un fel sau altul. Fiul meu a fost foarte supărat și nu am înțeles de ce. Până în ziua în care, în timpul unei lucrări personale, mi-a apărut furia îngropată, mai ales împotriva părinților mei. Mi-am dat seama că îmi doream atât de mult să-i crut pe acestea, încât am făcut această emoție inaccesibilă conștiinței mele și expresiei ei, pentru a le proteja. În detrimentul meu. Tot in defavoarea copilului meu. 

Chiar în noaptea în care am putut s-o scot din mine, am venit acasă, ne-am privit în ochi, am zâmbit, furia ei dispăruse. Trei generații au fost în joc: copilul meu m-a protejat în timp ce eu mi-am protejat părinții. Exprimându-și furia ca să o eliberez pe a mea, a vrut să mă „vindece”. În ziua aceea, îmi recuperasem „tigaia”, cel puțin pe aceea. Nu măsurăm cât de buni sunt părinții majoritatea părinților. Cunosc puține dintre cele cu adevărat dezastruoase; Sunt. Cei pe care ii primesc cu copiii lor fac mereu la maximum ce pot face, cu limitele lor. Găsesc că au un curaj incredibil să vină să-și dezvăluie viața, să se pună sub privirea unui terț. Majoritatea dintre ei se simt vinovați față de copiii lor. Cine poate judeca ceea ce fac, cine poate defini cu adevărat un părinte bun când ar putea fi nevoie de examinarea unei vieți, a mai multor vieți pentru a decide dacă ar fi cu adevărat logic să o facă? „Schienii”, inclusiv eu, psihicul în general mai ales, pot ajunge să-i facă să se simtă vinovați. Stigmatizați-vă unii pe alții. Moda terapeutică a fost la un moment dat să pedepsească tații, mamele, pe amândoi. Cu toate acestea, nu există cursuri, diplome, pregătire pentru a fi părinte. Cad asupra ta, ca sa zic asa, fara nicio pregatire speciala. Peste noapte, trecem de la statutul de copil – vom fi mereu – la cel de părinte – vom fi tot timpul – o sarcină dificilă pentru care nu există instrucțiuni. Așa cum nu ne naștem bărbat sau femeie, nu ne naștem părinte, devenim unul. Ceea ce ne-a plăcut în propria noastră creștere, vrem să reproducem; ceea ce am detestat, am dori să evităm. Dar aici, nimic nu este simplu. Putem repeta inconștient împreună cu copiii noștri ceea ce ne-a făcut să suferim și să nu le transmitem ceea ce ne-a avantajat. Repetările transgeneraționale sunt fundamentale în aceste fenomene, mai ales că inconștientul, secretele și nespusul sunt la lucru, așa cum vedem în această carte a lui Anne Ancelin Schützenberger și a prietenului meu, Ghislain Devroede, Ces enfants sick of their parents. Titlul cărții mele a fost mai întâi evident pentru ceea ce voiam să spun, apoi mi-am adus aminte de al lor, după fapt. Cu toate acestea, poate că și eu l-am ales ca și cum ar fi o continuare pozitivă. Pentru a arăta că copiii nu erau atât de bolnavi de părinți, cât de să-și iubească atât de mult părinții.