Povestea Bălăioarei, a Bunei Căprioare şi a lui Pisoi-Frumos / Bălăioara 

A fost odată o fetiţă cuminte şi frumoasă, cu părul ca spicul griului, care se numea Bălăioara. Era fermecătoare ca şi părinţii ei, Regelecel-Bun şi Regina Dulcineea. Regele era foarte iubit de supuşii săi. Cei răi se temeau de el, pentru că era tot atît de drept pe cit era de bun şi pedepsea cu asprime orice faptă rea. La cîteva luni după ce o născu pe Bălăioara, regina muri, iar regele o plînse multă vreme. Fetiţa, fiind foarte mică, nu-şi dădea seama că mama ei murise. Era veselă, zglobie fost totuşi nevoit să le facă pe plac. 

Chemă atunci pe ministrul său Uşurel şi-i spuse: Dragul meu prieten, poporul meu vrea să mă recăsătoresc. Sînt încă atit de îndurerat de moartea scumpei mele Dulcineea, încît nu sînt în stare să-mi caut eu însumi o altă soţie. Caută-mi tu o prinţesă. Nu cer decît să fie bună şi s-o facă fericită pe scumpa mea Bălăioara. 

Cînd o vei găsi, o vei cere de soţie pentru mine şi o vei aduce aici. Uşurel plecă imediat, umblă pe la toţi regii, văzu multe prinţese, şi trăia fericită lîngă tatăl ei, care o iubea din toată inima şi-i dăruia cele mai frumoase jucării, cele mai bune dulciuri, cele mai delicioase fructe. într-o zi, Regele-cel-Bun află că supuşii săi îi cer să se recăsătorească, pentru a avea un fiu care să-i fie urmaş. El nici nu vru să audă de aşa ceva. La stăruinţa supuşilor, a care de care mai urîte şi mai rele. La urmă ajunse la curtea Regelui-celGălăgios, care avea o fată frumoasă, deşteaptă şi care părea a fi bună. Uşurel o găsi încîntătoare şi o cerii imediat de soţie pentru Regele-celBun.