Îmi amintesc ziua în care corabia aleuţilor1 a ajuns la insula noastră. La început părea o cochilie mică plutind pe mare. Apoi a crescut şi a fost un pescăruş cu aripile strânse. în cele din urmă, în lumina răsăritului, a devenit ceea ce era cu adevărat – o corabie roşie cu două pânze roşii. Eu şi fratele meu ne duseserăm la capătul unui canion care se termină într–un mic port numit Golful Coralilor. Plecaserăm să adunăm rădăcini care cresc pe–acolo primăvara. Fratele meu Ramo era doar un băieţel; eu aveam doisprezece ani, iar el doar pe jumătate cât mine. Era mic pentru cineva care a văzut apărând de–atâtea ori soarele şi luna, dar iute ca un greier când îl zgândărea ceva şi la fel de nesăbuit când era agitat. Din cauza asta şi pentru că voiam să n–o ia la fugă, ci să mă ajute la adunat rădăcini, nu i–am spus nimic despre cochilia pe care o văzusem sau despre pescăruşul cu aripile strânse. 

Am continuat să sap prin desiş cu băţul meu ascuţit, ca şi cum pe mare nu s–ar fi întâmplat nimic. Nici măcar atunci când am ştiut sigur că pescăruşul era o corabie cu două pânze roşii. Dar ochilor lui Ramo le scăpau puţine lucruri. Erau negri ca ai unei şopârle, foarte mari şi, asemenea ochilor de şopârlă, păreau adesea somnoroşi. în clipele acelea vedeau cele mai multe lucruri. Şi–acum arătau aşa. Erau pe jumătate închişi, precum aceia ai unei şopârle care, întinsă leneş pe o piatră, se pregăteşte să–şi scoată pe neaşteptate limba lungă şi să prindă o muscă. 

― Marea e liniştită, a zis Ramo. E o piatră netedă, fără nicio zgârietură. Fratelui meu îi plăcea să spună că un lucru era altceva decât ceea ce era. 

― Marea nu–i o piatră fără nicio zgârietură, am spus. E apă fără niciun val. 

― Pentru mine e o piatră albastră, a zis. Şi departe, la marginea ei, se află un nor mic care stă pe piatră. 

― Norii nu stau pe pietre. Nici pe cele albastre, nici pe cele negre şi nici pe vreun alt fel de pietre. 

― Ăsta stă. 

― Nu pe mare, am zis. Delfinii stau acolo şi pescăruşii, şi cormoranii, şi vidrele, şi balenele, dar norii, nu. 

–Poate că–i o balenă. Ramo s–a sprijinit pe un picior, apoi pe celălalt, privind corabia care se apropia şi despre care nu ştia că e o corabie, pentru că nu văzuse vreodată una. Nici eu nu văzusem, dar ştiam cum arată pentru că–mi spuseseră alţii. 

― Cât te uiţi tu la mare, eu sap după rădăcini. Şi eu o să le mănânc, nu tu.