PREFAŢĂ.

 În mintea mea trăiau tot soiul de personaje ciudate, pe care numai închipuirea le poate întruni laolaltă. Unele stăteau cuminte la taifas, altele duelau pe treptele de marmură ale unui palat, altele, călări, goneau în urma unei diligenţe, altele îşi luau rămas bun de pe puntea unei corăbii, gata să pornească în larg… Un băieţaş ciufulit şi cârn încerca să-l convingă pe un bărbos înfofolit în piei de capră să-i dăruiască un papagal; hidalgul deşirat, cu faţa uscată ca un pesmete, se ciorovăia întruna cu un grăsun vorbăreţ, care se jura pe toţi dumnezeii că s-a săturat de viaţa de cavaler rătăcitor. Mai era şi-un tânăr cu scufă de nebun, cu clopoţei; ştia o sumedenie de giumbuşlucuri şi le dădea tuturor cu tifla… Tom Sawyer, Robinson, Don Quijote şi Sancho, Till Buhoglindă, toţi eroii nemuritori din cărţile copilăriei, evadaţi pentru câteva clipe dintre copertele cartonate, îşi prelungeau acolo, pe scena închipuirii, viaţa lor plină de peripeţii. Într-o bună zi apăru un personaj nou. Un băiat. Nu s-ar fi putut spune că avea o înfăţişare prea seducătoare. Nasul îi era scobit ca un muşuroi, faţa năpădită de pistrui, ca o tartină cu icre, iar pe scăfârlia ţuguiată se răsfăţa o claie de păr roşcovan şi ţepos. Gâtul îi era acoperit cu un asemenea strat de jeg albastru, c-ai fi jurat că poartă zgardă. Umbla bâţâit şi anapoda, aruncându-şi picioarele în părţi, ca păpuşile de bâlci. S-a proptit de un perete şi a rămas acolo gânditor şi tăcut. La început m-a intrigat. Era foarte puţin comunicativ. Arunca priviri îngrijorate în toate părţile, ca şi cum s-ar fi temut că-l urmăreşte cineva. Cu timpul ne-am împrietenit; de atunci şi-a dobândit şi el un loc rezervat în galeria nemuritorilor mei prieteni – eroii celor mai dragi cărţi ale copilăriei şi ale adolescenţei. Se numeşte Poil-deCarotte. 

Vi-l prezentăm în româneşte sub numele de Morcoveaţă. Tatăl său – nu cel din acte, un oarecare domn Le-pic – este Jules Renard. Născut în anul 1864 la Châlon-sur-Mayenne, autorul lui Morcoveaţă, ca şi eroul său, este fiul unui modest antreprenor de lucrări publice. Anii copilăriei şi-i petrece la Chitry-les-Mines, o localitate rurală aşezată pe malurile pitoreşti ale Yonnei, aceeaşi în care va exercita mai târziu funcţia de primar. La vârsta de 19 ani, aflându-se la Paris, numele său începe să capete circulaţie în diferite publicaţii periodice, unde semnează poezii şi articole. Primul volum apărut este o culegere de versuri – Les Roses (Trandafirii). Urmează apoi, de-a lungul anilor, o serie de volume în proză – romane şi nuvele: Poil-de-Carotte, Les Cloportes, L'Ecornifleur, Coccigrues, Le Vigneron dans sa vigne etc, un volum de sclipitoare definiţii metaforice din lumea plantelor şi-a animalelor – Histoires Naturelles – câteva comedii şi, postum, un celebru jurnal intim (Journal), considerat, pe bună dreptate, ca una dintre cele mai interesante creaţii memorialistice din literatura universală. Operele sale îi aduc o mare popularitate în rândul publicului, iar, în viaţa literară, numele lui este rostit cu respect şi chiar cu o oarecare timiditate, dat fiind sarcasmul său neiertător. Ca semn de preţuire oficială, în anul 1900 statul francez îi acordă cea mai înaltă decoraţie: Legiunea de Onoare, iar în 1907 este primit în Academia Goncourt. Observator fin şi profund, Jules Renard este un realist declarat, un pasionat al sincerităţii, după cum îi place să se numească el însuşi, care ştie să descopere şi să transcrie într-o operă admirabilă adevăruri aflate acolo unde alţii nu văd nimic. Capacitatea sa de înregistrare este de-a dreptul prodigioasă. Scriitorul nu caută sclipirile adeseori amăgitoare ale extraordinarului, ci, observând realităţile banale ale vieţii, foloseşte ca sursă principală de inspiraţie existenţa şi preocupările oamenilor simpli şi neînsemnaţi din lumea rurală, cu tot firescul preocupărilor lor de zi cu zi. Spirit antireligios şi socialist în convingeri, scriitorul este dublat de un om cu o personalitate deosebit de atrăgătoare. Tot sarcasmul şi ironia sa ascund, de fapt, un sensibil idealist, receptiv la multe din ideile avansate ale vremii. Adresându-se odată poeţilor, el lansează următorul apel: „Poeţi, la urne cu toţii! Să strivim urâtul! Detest pe moderatul liberal, pentru că acest gen nu mi se pare frumos. Viitorul este al socialismului, pentru că face apel la tot ceea ce-i ideal”.