Heidi, fetița munților Johanna Spyri descarca gratis PDF.

Din veselul sat Mayenfeld, o potecă suie, printre pajişti şi livezi, spre poalele munţilor ce domină din această parte întreaga vale. Se şi simte aici mirosul pătrunzător al ierbii de munte, căci poteca e abruptă şi se pierde sus, în păşunile alpine. Într-o dimineaţă senină de iunie, o munteancă tânără şi voinică, ducând de mână o fetiţă cu obrajii aprinşi, păşea încet pe această potecă. Fetiţa să fi avut cinci ani, dar adevărata ei statură era greu de ghicit, căci, în ciuda soarelui ce începuse să dogorească, purta pe ea două sau chiar trei rochiţe, iar peste ele un şal gros de bumbac, de culoare roşie. Înfofolită astfel şi încălţată cu pantofi groşi, bătuţi cu ţinte, părea mai voinică – o făptură durdulie care se căţăra anevoie pe povârnişul abrupt. Drumeţele noastre lăsaseră în urmă valea cam de o oră, când pătrunseră în micul cătun Dörfli, aflat la jumătatea distanţei dintre Mayenfeld şi imaşuri. Era satul natal al tinerei muntence. Sătenii o recunoscură numaidecât. Iar Johanna Spyri 4 porţile şi ferestrele începură să se deschidă la tot pasul în calea ei; o strigau, o chemau, ca ie răspundea tuturor, fără să se oprească, înainte de a ajunge până în dreptul ultimei dintre căsuţele risipite ale pitorescului cătun. Aici, o voce îi strigă din pragul unei uşi deschise:

— Stai puţin, Dete. Dacă mergi mai sus. Te-aş însoţi o bucată de drum, ce zici? Dete se opri; în clipa aceea, fetiţa îşi trase mânuţa din mâna ei şi se aşeză pe jos.

— Eşti obosită, Heidi? o întrebă tovarăşa ei de drum. — Nu, dar, ştii, mi-e cald, răspunse fetiţa. — Ei, dacă îţi mai dai un pic de silinţă şi mai întinzi şi tu niţel pasul, într-o oră suntem sus. O tânără rotofeie şi drăgălaşă ţâşni deodată din căsuţa cu pricina şi li se alătură drumeţelor noastre. Fetiţa se ridică şi porni în urma femeilor, care se apucară să discute cu însufleţire, forfecându-i pe toţi locuitorii cătunului şi pe cei din împrejurimi. — Da’ unde-o duci pe copila asta, Dete? întrebă, la un moment dat, noua venită. Nu e cumva micuţa orfană rămasă după sora ta? — Ba da, ea e şi o duc la Unchiul, unde trebuie să rămână. — Ce tot spui? Ţi-ai pierdut minţile. Dete?!! Cum poţi face una ca asta? Pun mâna în foc că bătrânul nici n-o să vrea să audă de aşa ceva şi o să te gonească. — Cu neputinţă. E bunicul fetiţei şi e de datoria lui să facă şi el ceva pentru ea. Până azi, am ţinut-o la mine, dar te asigur, Barbel.

Că n-o să scap din pricina ei slujba ce mi se oferă. Acum e rândul bunicului să facă ceva — Spune-mi, Dete, întotdeauna a fost bătrânul atât de sălbatic şi de temut? — Habar n-am. De unde să ştiu? Moşul are acum şaptezeci de ani, iar eu abia am împlinit douăzeci şi şase. Cu toate astea, dacă nu mi-ar fi teamă că o să le aud repetate în toată valea, ţi-aş spune bucuroasă unele Heidi, fetiţa munţilor 5 lucruri, căci, vorba ceea, maică-mea şi cu ei erau amândoi din Domleschg. — Cum adică, făcu Barbel jignită, tu nu crezi că aş fi în stare să păstrez un secret? Te asigur că n-o să-ţi pară rău dacă o să-mi spui. — Bine, dar bagă de seamă, o vorbă să nu sufli! Şi Dete îşi întoarse privirea spre a se convinge că Heidi n-o putea auzi. Copilul însă ia-l de unde nu-i; de câteva clipe se desprinsese de cele două femei, iar acestea, în toiul aprinsei discuţii, nici nu-i simţiseră lipsa. Dete se opri; pe poteca şerpuitoare nu era nimeni şi se putea vedea pe ea până la Dörfli… — Gata, am ajuns, răspunse Barbel. Am ceva de vorbit cu mama lui Peter, paznicul de capre. Ştii, în timpul iernii, toarce pentru mine. Drum bun, Dete, şi noroc! Dete strânse mâna tovarăşei de drum şi rămase pe loc so urmărească din ochi până la micuţa cabană cafenie, aflată la câţiva paşi de marginea potecii. Cabana, ce se înălţa la jumătatea drumului dintre sat şi păşuni, era atât de veche şi atât de dărăpănată, încât marele ei noroc era văgăuna în care se adăpostea. Când vântul sufla cu putere, toate scârţâiau şi trosneau în ea. Din încheieturi: uşile, ferestrele şi chiar grinzile din acoperiş. Dacă s-ar fi aflat undeva în vârful muntelui, vântul föehn ar fi smuls-o din pământ şi ar fi prăvălit-o la vale. Aici locuia Peter căprarul, un băiat de unsprezece ani, care dis-de-dimineaţă cobora în Dörfli să ia caprele spre a le duce la păscut. Abia spre seară se întorcea el în sat, cu caprele lui. Ajuns în piaţă, vâra două degete în gură şi şuiera şi, la acest semnal, copiii satului dădeau fuga din toate părţile să-şi ia acasă caprele: era, de altfel, singurul moment al zilei când Peter se simţea mai aproape de semenii lui. Acasă, ce-i drept, le avea pe mama şi pe bunica oarbă şi săracă, dar cum el pleca în zori şi nu se întorcea la vatră decât seara târziu. Nu-şi petrecea acasă, unde s-ar mai fi putut bucura de tovărăşia altor copii, decât timpul Johanna Spyri 6 cât să-şi bea laptele şi să mănânce o bucată de pâine, şi noaptea, când dormea. Tatăl lui, şi el căprar în tinereţe, murise cu câţiva ani în urmă. Răpus intr-un accident de muncă, în pădure; mama, Brigitte. Era cunoscută pretutindeni sub numele de Căprăreasa, iar bătrânei îi spuneau cu toţii, simplu. Bunica. La început fetiţa îl urmări anevoie, sufocându-se în îmbrăcămintea ei prea groasă. Nu scotea însă o vorbă şi se uita cu uimire când la Peter, care zburda desculţ pe pajiştea verde, când la caprele lui ce se căţărau sprintene, cu picioarele lor subţiri, pe panta abruptă, strecurându-se uşor printre stânci şi tufişuri. Deodată, Heidi se aşeză pe jos şi, după ce-şi scoase la iuţeală pantofii şi ciorapii, se ridică din nou şi începu să tropăie de bucurie; îşi scoase apoi şalul şi rochia de duminică pe care mătuşa Dete i-o pusese peste cea de toate zilele, ca să nu aibă nimic de dus. Când se dezbrăcă şi de cea de a doua rochie, rămase numai într-o fustiţă, iar braţele goale îi ieşeau din mânecile scurte ale cămăşuţei. Împături totul cu grijă şi se apucă să sară şi ea în urma caprelor, alături de Peter, la fel de sprintenă ca întreaga turmă. Peter nu apucase să vadă această schimbare dar, când o zări pe Heidi în noua ei ţinută, se strâmbă şi întoarse capul într-o parte. Uimirea lui crescu şi mai mult văzând grămăjoara aceea de haine; căscă gura până la urechi, dar nu suflă o vorbă. Heidi se simţea acum nespus de uşoară şi de liberă şi avea un chef nestăvilit de a sta de vorbă cu Peter, care se văzu silit să răspundă la nenumărate întrebări. Fata voia să ştie tot: câte capre are, unde le duce şi ce face toată ziulica acolo sus? Şi aşa, din vorbă în vorbă, ajunseră în cele din urmă ia cabană, nu departe de locul unde îi aştepta Dete. Cum îi zări, Dete strigă uluită:

— Heidi. Ce-ai făcut? Unde-i rochia de duminică şi cea de toate zilele? Unde ai lăsat şalul şi pantofii cei noi. Pe Heidi, fetiţa munţilor 7 care abia ţi i-am cumpărat? Unde-s ciorapii tricotaţi cu mina mea? Fetiţa arătă liniştită spre poalele povârnişului. Mătuşa se uită într-acolo şi văzu, într-adevăr, un pachet cu un moţ roşu în vârf, de bună seamă şalul de bumbac. — Nefericito! strigă ea mânioasă. Ce ţi-a venit să te dezbraci? Ce înseamnă asta? Ţi-ai pierdut minţile? — Nu mai am nevoie de haine, răspunse Heidi, fără a părea câtuşi de puţin tulburată. — N-ai pic de minte, copil neastâmpărat, se văita mătuşa. Cine o să coboare acum să le aducă? Până acolo e drum de o jumătate de oră. Hei, Peter, ce stai aici ca bătut în cap, ia dă fuga şi adu pachetul… — Nu pot, şi aşa sunt în întârziere, răspunse Peter neclintit, cu mâinile în buzunare. — Dacă stai şi te zgâieşti aşa la mine, nu te alegi cu nimic, strigă mătuşa Dete. Mai bine vino-ncoace, să-ţi dau ceva frumos… Şi rostind aceste cuvinte, îi arătă un ban strălucitor. Aşa stând lucrurile, Peter porni la vale zburând, de parcă ar fi avut aripi, luă iute pachetul la subsuoară şi se înapoie aşa de repede, încât mătuşa nu putu să nu-l felicite când îi dădu banul câştigat pe drept. După trei sferturi de oră de mers, mica grupă ajunse la păşunea de pe coama muntelui, unde se afla cabana Unchiului, aşezată în bătaia vânturilor, dar şi a soarelui şi de unde îmbrăţişai cu privirea întreaga vale. În spatele căsuţei se înălţau trei brazi bătrâni, cu crengile mari şi stufoase, iar mai sus se întindeau alte povârnişuri, acoperite de iarbă, ce se piereau departe în nişte stânci abrupte şi pleşuve. Unchiul şedea pe o bancă în faţa cabanei. Cu pipa în gură şi cu mâinile pe genunchi, se uita liniştit la cei ce urcau. Încet, încet copiii şi caprele o lăsară pe mătuşa Dete în urmă şi Heidi ajunse sus cea dintâi. Se duse direct ia Johanna Spyri 8 bătrân şi întinzându-i mâna îi spuse: — Bună ziua, bunicule! — Hm! Ce vrei să spui? întrebă bătrânul cu o voce aspră, strângându-i mânuţa şi măsurând-o îndelung cu ochii lui iscoditori, de sub sprâncenele stufoase. Heidi îi înfruntă privirea fără să clipească şi nu se mai sătura să-i cerceteze pe acest bunic cu barba lungă şi cu sprâncenele dese şi sure ce se îmbinau la rădăcina nasului. Între timp, sosi şi mătuşa, însoţită de Peter, care la un moment dat se oprise să vadă ce avea să se întâmple. — Bună ziua. Unchiule, rosti Dete, apropiindu-se de bătrân. Ţi-am adus-o pe Heidi, fetiţa lui Tobias şi a Adelheidei. Cred că nu o mai recunoşti, căci n-ai mai văzut-o de când avea un an. — De ce-ai adus-o? întrebă tăios bătrânul. Iar tu, de colo, strigă la Peter, ce stai? Poţi să pleci cu caprele tale, şi aşa ai întârziat. Şi nu uita să le iei şi pe ale mele. Peter îl ascultă fără să crâcnească şi îşi luă numaidecât tălpăşiţa. Pricepuse din privirea moşneagului că nu mai era cazul să rămână. — Acum e rândul dumitale s-o ţii, răspunse Dete. La mine a stat patru ani, eu mi-am făcut datoria. — Aha, făcu bătrânul, aruncându-i o privire sfredelitoare. Şi dacă micuţa se plictiseşte cu mine şi începe să plângă, ce mă fac? — Treaba dumitale; nici pe mine nu m-a ajutat nimeni când m-am trezit cu ea pe cap şi, vorba ceea, aveam şi aşa destule necazuri cu mama. Acum, însă, trebuie să plec şi dumneata eşti ruda ei cea mai apropiată. Dacă nu vrei s-o ţii, n-ai decât, faci cu ea ce vrei. Dacă moare, dumneata o să fii de vină şi n-o să fie asta singura ispravă pe care ai avea-o pe cuget. Dete era uşor tulburată, se încălzise vorbind şi o luase gura pe dinainte. La ultimele ei cuvinte, bătrânul se ridică de pe bancă şi o privi atât de fioros, încât ea se sperie şi se Heidi, fetiţa munţilor 9 dădu cu câţiva paşi înapoi. Bătrânul ridică braţul şi spuse poruncitor: — Pleacă, şi să nu te mai văd pe aici! Dete nu aşteptă să i se spună de două ori.

— La revedere, Unchiule, la revedere Heidi! strigă ea şi, într-o clipă, o rupse la fugă şi nu se mai opri decât în vale, la Dörfli.