Zi de iarnă. Zăpada se topeşte cu iuţeală. Razele soarelui strălucesc cu putere în ferestre : oglinzi multicolore agăţate de zidurile caselor. Oamenii merg pe străzi cu paltoanele descheiate şi cu frunţile năduşite sub căciuli. Au priviri apatice. Dezorientate. Miroase a zambile şi dor de ducă. Iarna, încă din ianuarie, pare învinsă. Se ascunde în pămint şi în surîsul fetelor astenice. Un fluture alb, dintr-o specie mai rară, se trezeşte din somn, bate din aripi între geamuri, se izbeşte cu capul de sticlă, se opreşte zăpăcit şi o ia de la capăt. Planurile se suprapun în ochii lui miopi. Fluturele dintre geamuri saltă printre crengile desfrunzite ale unui copac din parcul de peste drum, seamănă cu un lăstun alb prins între două plăci transparente. Un copil se dă în leagăn, un bătrîn îşi plimbă cîinele pe o alee, un ţigan se urcă într-un copac şi încearcă să prindă fluturele. Pleoapele se string, genele se ating, ochii refac realitatea deformată. Rezemată de speteaza înaltă a fotoliului, Filomela citeşte un dosar, scoate sunete ascuţite de mirare printre buzele acoperite cu un ruj strident. Măruntă, trupul strîns în cordoane şi barete care îi brăzdează adînc talia şi braţele, mişcări iuţi, gesturi bărbăteşti, o nervozitate aparentă prin care îşi ascunde, ca orice timid, blîndeţea. Absolventă a unei şcoli juridice, a lucrat ciţiva ani în postul de grefier apoi a fost numită judecător. Din cînd în cind întoarce capul spre uşa din dreapta, vrea să afle ce vorbesc cei doi bărbaţi care s-au retras în biroul alăturat.