Nu se poate spune că ştiinţele, în secolul nostru, îmbătrânesc repede, ele având privilegiul de-a nu grăbi pasul spre propria pieire. Dar cât de repede îşi schimbă înfăţişarea! În această privinţă, ştiinţa religiilor este asemenea ştiinţei numerelor sau astrelor. Acum 50 de ani, sau încă mai puţin, se considera că aproape totul poate fi explicat prin reducerea fenomenelor religioase la un element comun, prin dizolvarea lor într-o noţiune comună, căreia i se dădea un nume pescuit din mările sudului: de la cele mai sălbatice, la cele mai raţionale, religiile erau privite ca variate aplicaţii ale acestei mana; forţă mistică difuză, fără contur propriu, dar gata să se implice în orice contur, de nedefinit, dar caracterizată prin însăşi această neputinţă în care lasă discursul, ea este prezentă pretutindeni unde putem vorbi despre religie, iar cuvinte la mare preţ, ca sacer şi numen, hagnos şi thambos, brahman şi dao, precum şi graţia creştină ş.a. sunt variaţii sau derivate ale manei. O generaţie de cercetători sa consacrat stabilirii acestei uniformităţi. Şi, poate, cu îndreptăţire. Dar ulterior sa observat că prin aceasta nu s-a obţinut mare lucru: aceşti cercetători dăduseră un nume barbar la acel nu ştiu ce care face ca, dintotdea-una, călătorii, exploratorii să recunoască, fără greşeală în ce priveşte caracterul lor specific, fenomenele religioase întâlnite. Dar ceea ce pare astăzi frapant, ceea ce incită la studiu, nu mai este această forţă difuză şi confuză, a cărei noţiune o regăsim peste tot, dar care nu este peste tot aceeaşi decât pentru că nu putem spune nimic despre ea; ci, dimpotrivă, structurile, mecanismele, echilibrele constitutive oricărei religii şi definite, discursiv sau simbolic, în orice teologie, în orice mitologie, în orice liturghie. S-a ajuns – sau s-a revenit – la ideea că o religie este un sistem, diferit de mulţimea elementelor sale; că ea este o gândire articulată, o explicare a lumii. Pe scurt, astăzi cercetarea se situează sub semnul togos-ului şi nu sub cel al manei. Acum 50 de ani, sau încă mai puţin, antropologul englez şi sociologul francez îşi puneau, în mod solidar, două probleme ambiţioase: cea a originii fenomenelor religioase şi cea a genealogiei formelor religioase. Memorabile bătălii s-au desfăşurat în jurul divinităţii supreme şi a totemurilor. Australienilor, pe care unele şcoli îi menţionează ca ultimii martori ai formelor elementare ale vieţii religioase, alţii le opun pigmeii; dacă primii aparţin, în parte, paleoliticului, ceilalţi nu sunt oare şi mai arhaici, de vreme ce se desprind greu de condiţia de embrion? S-a discutat mult despre geneza ideii de divinitate: este ea independentă de ideea de suflet sau a rezultat din aceasta? Cultul morţilor 1-a precedat oare pe cel al forţelor naturii? Probleme grave şi zadarnice. Aceste polemici, adesea aprinse, au inspirat cărţi admirabile şi, ceea ce este mai important, au provocat observaţii şi repertorii. Dar n-au ajuns la rezultatele aşteptate. Astăzi, cercetătorii se detaşează de ele. Ştiinţa religiilor abandonează filosofilor problema originilor, aşa cum a făcut, ceva mai devreme, ştiinţa limbajului, cum au făcut toate ştiinţele. Ea renunţă, de asemenea, să impună aposteriori, dacă putem spune aşa, o evoluţie tip, o desfăşurare obligatorie a formelor religioase din trecut. Fie că ne plasăm în secolul al XXlea, fie mai înainte cu şase mii de ani, nu ajungem niciodată prea departe în viaţa trecută a nici unui segment de omenire; nu ne aflăm niciodată decât în faţa rezultatelor unui proces de maturaţie şi a unor accidente care au ocupat zeci de secole; şi constatăm că polinezianul şi indoeuropeanul, semitul şi chinezul au putut parveni la noţiunile lor religioase, la figurile zeităţilor lor pe căi foarte diverse, chiar dacă notăm asemănări la punctul de sosire.